Ce-ar fi... să nu ne mai tăiem aripile unii altora?!
Boli vechi, oameni noi. Descurajarea atacă din nou făcând victime chiar şi dintre cei mai puternici soldaţi. Nu ţine cont de vârstă, poziţie socială, nume sau naţionalitate. Spinii descurajării sunt gata să înăbuşe orice sămânţă de speranţă ascunsă prin vreun colţ de inimă. Acesta e cimitirul mizeriei umane – locul unde toate visele mor. Cineva spunea că până şi cel mai desăvârşit artist poate fi descurajat de critica sau de indiferenţa celei mai desăvârşite nulităţi. Pentru că aşa suntem noi oamenii – sensibili... Chiar dacă încercăm să ascundem asta… Ne descurajează oamenii. Ne descurajează eşecul. Ne descurajăm singuri. Spunem o vorbă, poate chiar în glumă, fară să realizăm că poate răni omul de lângă noi. Uneori descurajăm voit, de teamă ca muritorul căruia ne adresăm să nu ajungă pe scara vieţii cu o treaptă mai sus decât noi. Descurajăm câteodată pentru simplul fapt că viziunea noastră nu coincide cu a celuilalt, că ţintim prea jos şi credem prea mult în imposibil. D