joi, 23 octombrie 2014

Tot felul de prețuri...

În viață totul costă. Începând de la banala gumă de mestecat (cea pe care pruncii noștri o lipesc pe băncile bisericii), până la cea mai scumpă vilă. Nimic nu e gratis. Plătim pentru neatenție, pentru furt, pentru neglijență. Plătim meditații, fast-food, haine. Plătim pentru boli, pentru familie, pentru pofte. Și toate își au prețul lor. Plătim cu banii, cu timpul, cu sănătatea. Nicolae Iorga spunea că plătim chiria vieții prin suferinți... Nu contează cum, cert este că suntem obligați să o facem.

Privind din alt unghi călătoria asta scurtă numită viață, realizăm că suntem și negustori. Cam nepricepuți în arta schimbului ce-i drept. De cele mai multe ori suntem necinstiți, dar sfârșim prin a ieși tot noi în pierdere.
Ne vindem pacea ieftin, pentru o simplă vorbă aiurea. Ne vindem iubirea pe un suc și o garoafă degerată. Ne vindem prietenii adevărați pentru straini care au bani. Dăm mult pentru puțin, schimbăm valori cu nimicuri...


La începutul lumii, când Adam și Eva se plimbau prin paradis, Dumnezeu nu le-a cerut chirie. Nu plăteau nici căldura, nici apa, nici umbra palmierilor uriași. Nimic. Apoi au mâncat fructul oprit și au realizat că acel gust acrișor costă scump. Foarte scump. Adam a vrut să bage mâna în buzunar, să scoată cardul și să îl fluture victorios în fața Evei, dar a rămas blocat. Nu avea nici buzunar, nici card. Luaseră masa în oraș, dar nu aveau bani să plătească meniul. (Cred că erau români.  Numai nouă ni s-ar putea întâmpla așa ceva).

S-au ridicat rușinați de la masa vegetală improvizată din brusturi și s-au ascuns undeva în decor. Apoi Dumnezeu a venit cu nota de plată și cei doi faliți trebuiau să o achite cu viața. Însă nu au făcut-o. Dumnezeu oferă mereu a doua șansă. Le-a dat haine să își acopere trupul. Apoi i-a luat frumos de mână și le-a arătat ieșirea din Grădină. De cum au făcut primul pas afară, au și simțit un fior din creștet până în tălpi - dorul după cer. S-au uitat cu jind în urmă, au oftat și au plecat mai departe. De atunci au plătit fiecare masă din viața lor și Adam nu a mai scos-o niciodată pe Eva în oraș.

Cu toate astea Dumnezeu și-a urmat planul. El are soluții pentru orice. A pregătit un ospăț îmbelșugat, o nuntă măreață la care a invitat toți oamenii, fără deosebire. Ca să fie sigur că nu o să se mai repete scena din Eden, a trimis pe Cineva ca să plătească toate costurile. El nu numai că a plătit prețul tuturor invitaților la festinul ceresc, dar a achitat și cina pe care au luat-o cândva Adam și Eva. Și de data aceasta s-a respectat tariful: moartea!!!

Pregătirile pentru marea sărbătoare continuă. E agitație mare în cer. Totul trebuie să iasă perfect. Dumnezeu așteaptă cu nerăbdare oaspeții și își privește mereu ceasul. Încă puțin și e fix! Nunta o să înceapă curând. Asigură-te că iei și tu parte la ea! 


_Sefora Geantă_

duminică, 12 octombrie 2014

O zi obişnuită

E o dimineaţă de octombrie, plouă şi nu am chef de nimic. Mirosul de glie umedă îmi ajunge până în plămâni, apoi rămâne acolo dureros şi amar. Ion a lu’ Rebreanu iubea pământul, la propriu. A făcut orice ca să obţină ce-şi dorea. Ba mai rău, s-a clonat în mii de omuleţi cu ochişori  vicleni şi sticloşi. Omuleţi ce mişună ţara asta călcând peste cadavre, frângând inimi, stingând şi ultima văpaie de speranţă...

Tot plouă. Ajung într-o clădire mare, o „instituţie de învăţământ”. Încă de la intrare mă izbeşte un iz de tutun amestecat cu mirosul acru al compromisului. Holul e plin de adolescenţi ce îşi etalează ţoalele proaspăt cumpărate din  "mol" şi noile prietene, ascunse, ca şi cele vechi, sub veşnicele kilograme de machiaj.
Fac o răsucire bruscă şi mă îndrept către ieşire. Nu ştiu de ce am sentimentul că am greşit adresa şi nu am ajuns la şcoală. Când să ies, dau nas în nas cu colegă-mea. Mă convinge că am nimerit unde trebuia şi ma trage după ea. Trecem prin marea de fuste scurte şi buze roşii. Arăt ca un viţel dus la tăiere. Numai că eu trebuie să intru în măcelăria conştiinţei, să văd toată moralitatea tinerilor jupuită şi aruncată la gunoi, iar carnea vie a senzualităţii, cu sclipiri de iad, pusă cu mândrie în vitrină. Viţelul are măcar dreptul să zbiere. Eu nu. Eu pot doar să îmi scrijelesc în inimă poveşti triste, conturate cu tuş negru în timp ce din buzele muşcate îmi curge sângele schimbării.

E seară şi ploaia nu s-a oprit. Azi a fost prima dată când am iubit iarna din toată inima mea. În ultima vreme am urât-o, pentru că zăpada blochează drumurile iar eu trebuie să înlocuiesc roţile autobuzului cu membrele personale. Acum o aştept cu atâta drag...
Iarna nu numai că înveleşte cu mantia uitării tot maro-ul trist al gliei, dar ascunde şi goliciunea multora. Ascunşi sub geci, fulare de lână şi  blugi groşi ( stând feriţi de ochii altora) oamenii pot iubi cu adevărat – cu inima.

E ora 22. Şi acum plouă. Pe treptele umede, două cupluri se sărută, iar deasupra lor tronează o placă mare pe care scrie „Pompe funebre”.  Straniu loc de întalnire.


Tare ciudat şi greu de înţeles mai e şi poporul ăsta mioritic...


_Sefora Geantă_

luni, 6 octombrie 2014

Lacrimi de mireasă

Era o zi frumoasă de toamnă, iar vântul răscolea praful Galileii. Soarele mângâia părul ei şi îl împodobea cu raze de aur. Chiar dacă nu avea voal lung, era mireasă. Şi mireasă eşti numai pentru o zi!

Ziua cea mare sosise. Visase la ea de când era copilă. Toate fetiţele îşi doresc să fie mirese. O aşteptase cu multă bucurie şi se îngrijise de orice detaliu (exact aşa cum le place femeilor să facă!) Dorea ca ziua aceea, cea mai importantă din viaţa, ei să fie perfectă.

A invitat la party mulţi oaspeţi. Prieteni buni, rude. Vecini şi trecători. Mame şi copii. Bărbaţi şi femei. Înţelepţi şi oameni obişnuiţi. Bogaţi şi săraci. Îşi amintea cum împărţise invitaţiile tuturor şi aştepta cu fiori pe care numai miresele îi cunosc marea bucurie.

Pregătise câteva locuri speciale pentru bunii ei prietenii. Pentru oamenii pe care-i iubea cei mai mult Și abia aştepta să-i întâmpine, urându-le: „Bun venit!”

Nunta începuse. Ea era foarte emoţionată. Privirea-i osclia alternativ, între mire şi uşa pe care trebuiau să intre oaspeţii. Au intrat verişorii mirelui (cei ce erau plecaţi în străinătate). Erau prezente ambele familii şi toţi vecinii. Sosiseră colegii de studii ai mirelui şi copiii care fuseseră cu ea la şcoala duminicală. Au intrat tinerii din grupul de laudă şi închinare. Apoi păstorul. Ba chiar zărise şi nişte nuntaşi pe care nu-i mai văzuse vreodată! Un bărbos i se păruse cam suspect, dar încercă să treacă asta cu vederea. Toţi nuntaşii erau prezenţi, numai prietenii ei nu!

Atunci plânse întâia oară...

Deşi era înconjurată de o mulţime de persoane, se simţea singură.
Oamenii pe care îi iubeşti cel mai mult sunt cei care te dezamăgesc cel mai tare... Şi rănile cele mai dureroase sunt cele făcute de-un prieten. Simţea o durere sfâşietoare în piept, iar în minte îi sunau cuvintele „Cine nu îţi e alături la bucurie, nu va fi lângă tine nici la necaz!”

 A privit la mire. Părea fericit... Părea doar. În inima lui se temea că mireasa va suferi. Auzindu-i suspinele înăbuşite se întoarse spre ea. Îi strânse mâna şi îi spuse „Dacă nu vrei să faci cunoştinţă cu dezamăgirea, nu trebuie să aştepţi nimic, de la nimeni... Omul în a cărui viaţă nu eşti prioritar nu merită importanţa maximă în viaţa ta. Nu te mai mâhni. Nunta încă nu s-a terminat. Poate că prietenii vor veni. Zâmbeşte iubito! Este ziua bucuriei azi!”
Ştia că prietenii săi nu vor mai veni, dar nu vroia să-i fure şi ultimul strop de speranţă.
 Reuşi să îi smulgă un zâmbet de pe buze. Zâmbetul acela de copil nevinovat. Îi şterse lacrima şi o încurajă. Pentru asta era el acolo, s-o ridice când era căzută, s-o iubească şi s-o facă să se simtă cea mai specială fată din lume.

Atmosfera era veselă, dar în ochii miresei încă mai plutea o umbră de tristeţe. Ştia că tristeţea vine atunci când oferi mai multă iubire decât primeşti înapoi. E uşor să spui „Te iubesc!”... Dar e greu să-ţi dovedeşti declaraţia. De atâtea ori îi spuseseră prietenele că ţin la ea. De atâtea ori se sacrificase pentru ele. Privea spre uşă când tatăl ei a venit şi i-a şoptit ceva mirelui. Nu ştia despre ce e vorba, dar spera ca prietenii săi vor să-i facă o surpriză. Că vor veni. De fapt, se ivise altă problemă – vinul se terminase.

Apoi auzi un mesean spunând „Nu mai au vin! Ce nuntă e asta?”
Şi plânse a doua oară...

miercuri, 1 octombrie 2014

Mentalităţi cancerigene

Suntem un popor zgârcit.
Asta nu o spun numai eu, o spun faptele noastre. O spune simfonia burţilor flămânde, o spun picioarele degerate ale săracilor, mâinile întinse şi tremurânde ale bătrânilor cerşetori. O spun copiii amărâţi ce n-au ghiozdan şi nici haine să meargă la şcoală. O spun bolnavii ce n-au bani de medicamente…

De pe vremea când strămoşii noştri se plimbau desculţi prin iarba verde şi umedă, până acum, când pantofii de fiţe lovesc în silă bitumul, a rămas în noi acest sentiment, ca o pereche de ghete vechi “puse la păstrat” şi uitate prin vreun colţ întunecat.

Avem buzunarele cusute iar portofelele nu ni se deschid decât în interes propriu. Decât atunci când pruncul vrea ţoale de firmă şi soţia plasmă de 2 metri.

Şifonierul e plin de haine pe care nu le îmbrăcăm. Haine ce poartă în ele miros de naftalină şi de nepăsare. În timp ce alţii… nu au mai simţit moliciunea unei haine noi de ani buni…

 Holurile ne sunt pavate cu pantofi şi am uitat de mult ce culoare avea gresia. Poate de asta am încetat să mai primim oaspeţi. Nimeni nu mai mănâncă pe masa noastră. E prea greu să împărţim sarmalele conjugale cu altcineva. Şi când nu mai simţi pentru alţii sufletul începe să prindă iz de varză acră.

Ne-am închis în maşini cu geamuri fumurii şi privim în treacăt jocul deznădejdii şi al disperării. Inimile noastre sunt cuburi de gheaţă chiar şi când afară termometrele trec de 40 de grade. E adevărat, trăim vremurile în care dragostea celor mai mulţi dintre noi s-a răcit...

Suntem ca Narcis, obsedaţi de propria fiinţă. Când ne uităm la ce ne lipseşte nouă, organele vizuale ni se transformă în scanere performante. Când ne uităm la ce le lipseşte altora, suferim cumplit de orbul găinii.

Mila a ajuns să ne fie un cuvânt la fel de străin ca enantiomorfismul. Pentru că mila e soră bună cu dragostea. Şi cine nu iubeşte nici nu întinde o bucată de pâine flămândului.
Dacă nu ai milă pentru omul de lângă tine înseamnă că nu îl cunoşti pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e dragoste.

Bolnav grav nu e doar omul ce are cancer sau leucemie. Indiferenţa şi ura sunt la fel de periculoase. Pentru că dacă trupul îţi e bolnav şi sufletul sănătos, încă mai ai o şansă… Dar când cugetul intră în stare de paralizie, un singur pas te mai desparte de moartea veşnică.

Mulţi spun că Dumnezeu e vinovat pentru durerea din lumea asta, pentru că există săraci şi oameni fără casă. În realitate, noi suntem vinovaţi. Dumnezeu ne binecuvântează pe noi şi avem mai mult decât ne trebuie, pentru că noi trebuie să binecuvântăm pe alţii. Suntem mâinile şi picioarele Lui.

Într-o zi un om a venit la un cerşetor cu haina ruptă şi i-a spus:  “Dacă te rogi lui Dumnezeu, de ce El nu îţi dă o haină nouă?"
Sărmanul i-a răspuns:  “Dumnezeu a dat altora mai multe haine, pentru ca ei să îmi dea una şi mie, însă acei oameni au doar hainele…  mila le lipseşte.”

Sunt oameni pe lângă care treci zilnic. Săraci. Bolnavi. Orfani. Oameni ai străzii. Cerşetori.
Poate niciodată nu i-ai observat, dar ei sunt acolo. Sunt acolo şi au nevoie de tine!
Ai multe haine pe care nu le foloseşti, încălţăminte pe care nu o porţi, mâncare în plus. Tu ai mai mult decât necesar. Şi ei nu au nimic…
Du-te şi ajută-i! Dacă tu nu o faci, atunci cine o va face?
Nimic nu echivalează bucuria pe care o vezi în ochii unui om pe care l-ai ajutat în nevoie.


Toamna asta trebuie să ne plouă în suflet compasiunea, să fim atinşi de vântul schimbării, să ni se aburească oglinda în care ne vedem doar nevoile noastre, iar mâinile cu care ajutăm pe alţii să se înmulţească… 
Numai prin dragoste putem schimba lumea asta într-un loc mai bun.


_ Sefora Geantă_