SeforaSeah

Când a zburat timpul? Nu-mi vine să cred că au trecut deja 10 ani . C-am îndrăznit să cresc și viața a mers mai departe și fără tine. Că mi te-a smuls canceru' din brațe și te-a dus departe pentru totdeauna... Te văd în fața ochilor de parcă ar fi trecut doar o clipa. Înalt și zvelt. Cu părul mereu aranjat. Cu ochii ăia albaști și adânci. Mereu muncind pe brânci și țindându-mi partea de fiecare dată când mă certa cineva. Tu m-ai iubit cel mai mult deși n-am fost sânge din sângele tău... Te văd venind din pădure cu lemne în spate, în amurg. Te văd fumând iarna în gura sobii. Te văd bărbierindu-te în fiecare sâmbătă în ligheanul ăla de fier cu apă caldă (și vai! ce-mi mai plăcea să îți urmăresc fiecare mișcare făcută cu atâta precizie!). Te văd făcând pâine prăjită pe plita de la soba veche de mirosea toată casa. Te văd stând pe fotoliul verde de lângă geam și spunându-mi singurul basm pe care îl știai – Prâslea cel voinic și merele de aur . Te văd protestând cu mine și sor-mea...

În viața mea au existat persoane (nu-i pot numi „prieteni”, pentru că un prieten adevărat nu te îndeamnă la rău) care mi-au sugerat să mă îndepărtez de părinții mei, să dau mai rar pe acasă, să-mi petrec sfârșitul săptămânii la cămin și să-mi caut prieteni cu care să gust din așa-zisele „plăceri ale vieții”. Toate astea pentru că în ziua de azi noțiunea de a fi independent e înțeleasă așa gresit... Azi nu mai e la modă să petreci timp cu familia. Nu-i cool să te înțelegi bine cu ai tăi că asta e dovadă că nu ești destul de rebel și cine vrea să fie prieten cu un pămpălău?! Să te duci la mare cu ei e cea mai mare rușine posibilă! E musai să mergi cu gașca, să te îmbeți mangă, să vomiți în toate cluburile din Costinești și să te droghezi în Vama Veche. Dacă ți-ai petrecut vara altfel n-ai decât să porți eticheta de Ratat !   În secunda în care ai ajuns la facultate, e recomandat de „experți” să nu îți suni părinții niciodată, doar în cazul în care ai nevoie să-ți mai ...

Deși uneori credem că tot ce vrem e să dispărem, ceea ce ne dorim cu adevărat e să fim găsiți... Viața m-a învățat că sunt 3 tipuri de oameni: cei care au fost mereu parte a ceva, cei care au fost mereu singuri, și cei care sunt integrați dar știu cum e să fii singur. Și dacă privim orice grup mai mare de 3 persoane, putem să-i identificăm pe toți. Primii au crescut fie în familii mari, fie în biserici sau comunități cu mulți de vârsta lor. Sunt partea grupului care întotdeauna e prinsă în discuții, care, vorba românilor, se simt între oameni „ ca la ei acasă” . Râd, gumesc, dezbat, se ceartă, fac totul, dar ei cu ai lor. Sunt cei angajați constant în activitățile grupului, iar asta îi face imuni la stimulii exteriori. Sunt în zona lor de comfort și nu observă pe cei care nu se simt în largul lor. Și asta nu pentru că sunt oameni răi, ci pur și simplu pentru că ei nu sunt conștienți de realitatea altora. Când ești învățat cu un lucru, nu concepi viața fără el... A doua ca...

E din nou acea perioadă a anului... Așteptată de multe, detestată de și mai mulți. S-au umplut iar magazinele de inimioare roșii și Facebook-ul de postări ieftine. S-au triplat prețurile trandafirilor, dar tot degeaba când atâtea buchete de flori au pornit în căutarea unei inimi și n-au găsit decât o vază...  Și parcă-ncepe să miroasă a primăvară afară. Păcat că iarna din suflet nu ne-o topește nici căldura verii... *   „Ce-o să faci anul ăsta de 14 februarie?” „O să-mi petrec ziua cu my valentine. ”, ar răspunde unii. (alt termen nenorocit! Un kitsch care încearcă a îmbrăca în cuvinte frumoase interesul, perfidia și profitorismul lumii în care trăim. Că nu mai e iubire fraților, nici măcar în ziua îndrăgostiților! E numai valentinism – relații de sezon, pentru cadouri, excursii și plăceri.) Trădată de oameni, iubirea pleca... încet, dar departe...  „O să reamintesc fiecărui cuplu întâlnit, că într-o zi or să se despartă!”, mi-au zis alții. Ar fi lumea ...

Se spune că Ziua Femeii a fost, la început, stabilită pentru ziua de 6 martie, dar cum femeilor le-a luat 2 zile să se (pre)gătească, au mutat-o pe 8. Treaba e că şi bărbaţilor le-a fost alocată o zi, numai că ei, ca de obicei, au uitat data. „ Femeile sunt dădacele noastre în copilărie, tovarăşele noastre în vremea maturităţii, sprijinul nostru la bătrâneţe, consolarea noastră în nenorociri şi victimele noastre în toate timpurile” – Sabatier. Să fii mamă e o mare responsabilitate. Trebuie să te îngrijeşti de familie 24 /24, 7 zile din 7. Fără concediu (nici măcar medical). Când e copilu’ internat în spital, mama stă cu el. Când are copilu serbare, mama tre să meargă. Când e ziua lui, mama tre să aranjeze petrecerea de la cap la coadă. Când îşi rupe ciorapii, mama îi coase. Când se loveşte, în braţele mamei aleargă plângând. Când fumează prima oară, în ochii mamei evită să privească atunci când se întoarce acasă. Iar mama, face tot ce face, pe gratis. Din dragoste. Şi când aj...

Le găsim povestea pe paginile Sfintei Scripturi, dar sunt tipologii umane întâlnite și în ziua de azi, atât în societate, cât și în biserică. Intrăm în contact cu acest gen de persoane în mod frecvent, însă rareori învățăm din greșelile lor. Cain, Iona și fratele fiului risipitor sunt veritabile exemple de AȘA NU. Cain Cain era invidios pe Abel, că-i ieșeau toate bine. Predica, era lider de tineret, mergea în misiune, cânta în biserică, dădea îndemn la rugăciunea pentru bolnavi, facea școală dumnicală cu copiii și strângea până și colecta. Era multifuncțional. Și mai presus de toate, era plăcut în ochii lui Dumnezeu. Iar lui… lui nu-i ieșea nimic. Oricât încerca. Așa că sâmburele invidiei a încolțit în mintea lui ideea să-și ucidă fratele. De ce? Pentru că așa sunt oamenii, când nu ajung la nivelul tău, încearcă să te coboare pe tine la al lor.  Odată ideea gândită, prinse contur (și așa se născu replica din filmele western ”nu e loc pentru amândoi aici!”). Visând să răm...

Când s-a născut El, a împărțit istoria lumii în două. A separat lumina de întuneric, păcatul de neprihănire. Ne-a învățat smerenia, iubirea, dăruirea... N-a cerut palate, așternuturi de mătase, scutece de cea mai bună calitate. Dragostea se mulțumește și cu puțin. Pentru că dragostea suferă totul. Și frigul, și respingerea și ura… Dar ce-ar fi fost ca păstorii, or magii, să găsească o iesle goala? Ce-ar fi fost ca El să nu se fi născut? Ar fi plecat acasă toți, exact așa cum au venit. Ba chiar dezamăgiți. N-ar mai fi dus nimeni vestea bună mai departe, n-ar mai fi existat creștini, nici oameni noi. Cu ieslea goala, n-ar fi existat mântuire. Nici speranță. Ar fi fost o lume plină de venin. Pentru că fără jertfa de la Golgota, oamenii n-ar fi avut motiv să se schimbe în bine. Fără sacrificiul suprem, oamenii n-ar fi știut să se sacrifice la rândul lor. O iesle goală înseamnă o lume cufundată în întuneric. O lume fără nici un Dumnezeu. O lume rece, indiferentă, plină de oameni ...

Unii dintre voi ne spuneţi adolescenţi teribilişti. Alţii tineret. Unii credeţi că nu mai avem nici o şansă de reabilitare, alţii continuaţi să speraţi la un viitor mai bun. Da, generaţia noastră n-a prins războiul, nu ştim să ţinem arma în mână. Nici un glonț nu ne-a străpuns pe front, dar asta nu înseamnă că nu suntem răniţi. Noaptea, când nu-i vede nimeni, mulţi plâng înfundat şi muşcă din pernă regretând deciziile luate, urmând ca a doua zi să afişeze din nou acel zâmbet mai fals ca produsele chinezeşti. Majoritatea, dacă nu toţi, considerăm că a-ţi expune sentimentele în public e dovadă de slabiciune. Or noi trebuie să fim puternici (sau măcar să dăm impresia asta). Nu? Suntem greu de înţeles, mai ales când refuzăm să comunicăm. Dar şi tăcerea-i un răspuns… Câteodată prea dur şi brutal ca să fie luat în considerare. Avem nevoie de înţelegere. Toţi oamenii cărora li se dă o şansă la viaţă (mai exact cei care scapă de blestematul avort), toţi părinţii, toţi oamenii mai î...

Boli vechi, oameni noi. Descurajarea atacă din nou făcând victime chiar şi dintre cei mai puternici soldaţi. Nu ţine cont de vârstă, poziţie socială, nume sau naţionalitate. Spinii descurajării sunt gata să înăbuşe orice sămânţă de speranţă ascunsă prin vreun colţ de inimă. Acesta e cimitirul mizeriei umane – locul unde toate visele mor. Cineva spunea că până şi cel mai desăvârşit artist poate fi descurajat de critica sau de indiferenţa celei mai desăvârşite nulităţi. Pentru că aşa suntem noi oamenii – sensibili... Chiar dacă încercăm să ascundem asta… Ne descurajează oamenii. Ne descurajează eşecul. Ne descurajăm singuri. Spunem o vorbă, poate chiar în glumă, fară să realizăm că poate răni omul de lângă noi. Uneori descurajăm voit, de teamă ca muritorul căruia ne adresăm să nu ajungă pe scara vieţii cu o treaptă mai sus decât noi. Descurajăm câteodată pentru simplul fapt că viziunea noastră nu coincide cu a celuilalt, că ţintim prea jos şi credem prea mult în imposibil. D...

Ne-am învăţat să plângem după oameni. Plângem pentru că nu-i mai avem lângă noi, plângem din invidie că îi are altcineva. Plângem când nu ne bagă în seamă, plângem când nu ne lasă în pace. Plângem până şi după oameni pe care nu i-am avut niciodată. Cred că dacă am plânge PENTRU ei şi CU ei, atâta vreme cât încă îi avem aproape, n-ar mai fi nevoie să-i plângem când pleacă. Pentru că n-ar mai pleca. E obligatoriu să înţelegem că nu tot ce pierdem este o pierdere. Plus ca nimeni nu pierde pe nimeni, pentru că nimeni nu posedă pe nimeni. Nimeni nu fură pe nimeni, pentru că a părăsi e o alegere conștientă. E adevărat că oamenii pot fi influențaţi, dar depinde numai de ei dacă pleacă sau nu. Oamenii vin și pleacă din viața noastră ca trenurile, iar în gara sufletului nu staţionează decât atât cât au nevoie. Sau cât avem noi... Și fiecare își caută gara care îi place. Unii țin cont de aspectul exterior, alții de cât de bine se simt acolo. Unii caută gări curate, sau pustii, a...

Trăim singuri, uitaţi şi plictisiţi. Doar noi şi telefoanele noastre. Când e pană de curent sau pică netul, suntem în stare să începem cel de-al Treilea Război Mondial, să punem tunurile pe Enel.  E adevărat şi faptul că nu depindem de bucăţile astea de plastic, ci de oamenii cu care vorbim… dar, cu toate astea, devenim tot mai singuri pe zi ce trece.  Nu se mai nasc eroi pentru că nu mai sunt oameni dispuşi să se sacrifice. În schimb, creşte numărul de "emokizi" şi de sinucigaşi, pentru că eroii noştri s-au transformat în monotonii dezinteresaţi, de care ne lovim pe toate străzile. Într-o lume în care confortul personal e pus pe primul loc, arată că eşti diferit! Arată că ţie îţi pasă! 7 paşi prin care arăţi că îţi pasă: 1. Spune adevărul , oricât de dureros ar fi el. Spune-l cu riscul de a răni, pentru că oricum nimic nu poate să rănească un om mai tare decât să fie minţit frumos. Adevărul dezgroapă morţii şi îi trezeşte la viaţă, dar minciuna îngroapă oame...

Indiferenţa ucide. Cu sânge rece. E opusul iubirii. E mai dureroasă decât ura… E ca o injecţie cu moldamin, făcută direct în inimă. Indiferenţa se răspândeşte rapid, e tot mai des întâlnită. E o stare generală ce caracterizează societatea, şi care a început, din păcate, să afecteze şi biserica. Mă doare starea Bisericii. Cel mai mult… Aleargă răniţii la ea, căutând alinare, şi nu-i bagă nimeni în seamă! Avem biserici cu sute de membrii, ni se predică despre iubire, cântăm „vreau să-nvăț să leg o rană”, ne rugăm să se schimbe România, și nu se întâmplă nimic… Ne întrebăm de ce nu face Dumnezeu nimic, când defapt problema e la noi. Noi astupăm izvorul binecuvântării! Cu nepăsarea noastră. Cu monotonia. Cu confortul… E posibil să vină un om străin la biserică și din zeci/sute de oameni să nu îl bage nimeni în seamă? Normal că se poate! Încet încet am renunțat la cultul părtășiei. La 12 fix se încheie programul, la 12 și un minut deja toți suntem înghesuiți la ușă, ne urcăm rapid ...

Nu cred că viața e cel mai mare dar pe care îl primește omul, ci libertatea de a face ce vrea cu ea. Numai că, liberul arbitru este, totodată, și cel mai mare blestem al omenirii. Dumnezeu nu ține în lesă pe nimeni. Nu intră cu bocancii în sufletul nimănui, nu pune piciorul în prag. Nu-i musafir nepoftit. Dacă nu-L accepți, nu insistă. Dumnezeu nu-i negustor de suflete, El e făuritor de suflete. Nu oferă vieți la reducere. Nici două la 10 lei. Nici nu dă mai multe celui ce face mai mulți kilometrii în genunchi sau celui ce sta în vârf de munte. Ni se dă, deci, șansa de a ne trăi viața după bunul plac. Problema este ce alegem să facem cu șansa asta. Singura șansă! (Foarte foare puțini oameni o mai primesc pe a doua. Nu îți irosi viața bazându-te pe ideea că ești unul din ei. S-ar putea să ratezi singura șansă de a trăi cu adevărat...) Nu trebuie să stai între patru scânduri, lipsit de vlagă, pentru a fi un om mort. Există și morți care merg pe stradă (unii din ei se dau cu ...

Sătui de viaţa cotidiană, de monotonie şi facturi la gaze, de singurătate şi zile negre, ne retragem sub carapacea viselor şi începem a ne făuri o lume perfectă, în care trăim perfect şi totul e aşa cum vrem noi să fie. O lume în care nu există lacrimi, nici teme sau ceas deşteptător. O lume în care avem greutatea potrivită, suntem înconjuraţi doar de oamenii pe care îi dorim în preajma noastră şi ni se oferă iubire exact de la cine vrem să primim. O lume fără inimi frânte, fără familii dezbinate, fără datorii, fără ştirile de la ora 5, fără cerşetori, fara vene tăiate… O lume ideală… Şi în acelaşi timp ireală. Omul se refugiază în lumea viselor atunci când nu e mulţumit de realitate. Dar asta nu înseamnă că lumea reală nu mai există. Sau că se va asemăna câtuşi de puţin cu utopia. Nu! Lumea aceasta rămâne la fel. Durerile nu dispar peste noapte. Lacrimile nu încetează să curgă. Oamenii încă mor. Soarele tot intră în nori. Dar asta nu înseamnă că nu ma există speranţă… Pentr...

Stau chircită pe un scaun și privesc pe geam. Ninge. În calendar cică e primăvară. Martie. În inimi însă... Ca afară. Se pare că o să mai trecem ceva vreme cu bocancii prin sufletele altora. Vorbeam cu un prieten ieri și zicea că dacă Ziua Femeii ar fi vara, ai putea să îi duci flori de câmp. O margaretă ruptă de la marginea drumului. Costuri minime. Abia atunci mi-a picat fisa. Până și primăvara începe comercial! Sunt rare florile în martie, d ’aia iese afacerea bună.   Și totuși... n-am văzut nici un bărbat (nici măcar nu am auzit de vreunul) care să culeagă un buchet de maci și să-l ducă acasă nevestei. Deși e gratis. Probabil niciunuia nu i-a trecut prin cap. Sau poate florile se dau doar până o treci pe numele tău... Un francez spunea că fericirea o face pe femeie frumoasă și dragostea o face fericită. Adevărul e că nu există femei urâte, ci doar femei fericite și femei nefericite.  E așa simplu să faci o femeie să zâmbească, încât uneori mă gândesc fie că bă...

Iarna încă își rânjește colții ascuţiţi, undeva, ascunsă în spatele unui ghiocel. Aștept să plouă. Aștept să ningă. Primăvara n-o mai aștept. Vremea asta bună e doar fake. În fiecare an m-a păcălit, dar anul ăsta nu-i mai merge. Parcă ceasul omenirii s-a oprit în loc (tare mă oftic fiindcă de data asta nu pot da vina pe bateriile chinezești). De la o vreme îmi pare că timpul trece din ce în ce mai greu. Oare s-o fi întărit nisipul în clepsidra vieţii și nu mai vrea a curge către nemurire? Cred că așteptarea îmi dă senzația asta ciudată. M-am plictisit de natură amorţită și rece. Și de bisericile în care oamenii au aceeași stare sufletească ca şi copacii. Gloanțele războiului ne șuieră pe la urechi, dar dormim în tranșee. Somnul dulce al morții. Nu ar fi mare efort pentru Rusia să ne omoare tinerii. Și așa sunt de mult în letargie... Mersul pe stradă nu îți oferă garanţia că trăiești, nici contul de Facebook. Nu tre să intrăm neapărat în conflict cu alte ţări ca să ex...