luni, 29 decembrie 2014

Lecții învățate de la 2014

Un frate spunea că din momentul în care ne naștem, viața începe să ne ia anii înapoi. Noi nu înaintăm în viață, ci returnăm zilele care ne-au fost hărăzite. E și ăsta un mod de a spune că îmbătrânim...

Ce pot să spun despre 2014?!
Pentru mine a fost un an al extremelor. A fost cel mai fericit an din viața mea, și totodată cel mai trist. Am râs mai mult ca niciodată, dar și lacrimile vărsate au bătut recordul. Mi-am făcut numărul maxim de prieteni, dar i-am și pierdut pe cei mai mulți dintre ei (Încă un motiv să cred că prietenii de pe rețelele de socializare sunt doar companie de vreme bună. Când vine încercarea dispar ca apa înghițită de gâtlejul însetat al unui deșert fierbinte).  
M-am simțit și iubită, și părăsită de toți. M-am simțit cea mai frumoasă, dar și cea mai urâtă. M-am simțit și ceva și nimic, și folositoare și inutilă. Am iubit și viața, dar și moartea. La început am fugit de singurătate, apoi am fugit după ea. Pentru că, prietenia oferită oricui se încheie fie cu prieteni pe viață, fie cu lecții de viață.


14 concluzii la care am ajuns la sfârșitul anului 2014:

*) FĂRĂ DUMNEZEU, SUNT UN 0 (ZERO). CU EL, NR. 1, SUNT UN OM DE 10!

1) Viața este ca o nuntă dintre o fată săracă și un mire bogat, iar moartea este momentul în care tânăra își schimbă domiciliul, se mută la soțul ei. Uneori nimerește într-un loc mai bun, alteori nu.

2) Pentru unii viața e vis, pentru alții coșmar. Cert este că pe toți ne trezește din somn moartea.

3) Ceasul lui Dumnezeu are o singură oră – fix.

4) Unii oameni trăiesc din vise, alții supraviețuiesc ucigând orice sentiment ce îi poate ucide.

5) Amintirile sunt moliile sufletului. La început par fluturi frumoși, dar cu timpul, lăsate libere, ajung să distrugă tot ce găsesc în jur.

6) Uneori, dragostea nu face altceva decât să apropie doi oameni, pentru ca, mai apoi, să îi poată despărți.

7) Uneori alergăm după comori inexistente. Le-au găsit alții și le-au dezgropat cu mult înaintea noastră.

8) Glia e mai statornică decât oamenii - în ea semeni grâu şi tot aia seceri. În oameni semeni iubire și riști să seceri ură, sau mai rău… indiferență.

 9) Când ești tânăr și hainele îți vin bine, nu ai bani să le cumperi. Când ai bani să le cumperi, ești prea gras și nu te mai încap.

10) Îngerii adevărați nu-și dau arama pe față. Sunt smeriți și tăcuți. Nu se laudă niciodată cu ceea ce sunt. Cei care o fac, cei care-și dau în petec cu puterile lor, tare mă tem că... nu sunt îngeri.

11) Înainte să te enervezi, gândește-te dacă se merită să îți vinzi pacea pentru un lucru așa banal.

12) Majoritatea lucrurilor dorite le primești abia atunci când nu mai ai chef sau nevoie de ele. Pe unele însă, nu le mai primești niciodată.

13) Este mult mai ușor pentru un bărbat să facă mușchi decât pentru o femeie să slăbească. Deoarece e mult mai ușor să faci ceva decât să te abții să nu faci ceva.

14) E mai greu să fi artist decât profesor de mate. Când ești matematician aplici niște formule descoperite de alții cu sute de ani în urmă și ajungi la un rezultat (la care oricine lucrează corect poate ajunge). Când ești artist trebuie să creezi ceva nou, inedit. Ceva ce nimeni n-a mai văzut vreodată.

Unii or să îmi dea dreptate, alții nu. Dar asta contează prea puțin. M-am învățat să caut numai partea bună a lucrurilor.
Cu fiecare om în care ți-ai pierdut încrederea, poate, câștigi mai multă încredere în tine; și uneori asta e bine.

Din  toate urcușurile și coborâșurile astea am învățat destule. Mi-am format noi păreri, idei și principii. Pe scurt, am avut de câștigat. N-am ieșit în pierdere.

Sper că în 2015 să învăț și să înțeleg și mai mult. Chiar dacă,aparent, cunoștința aduce durere. Mai bine suferi pentru că ai știut adevărul, decât să rămâi fericit pentru că ai trăit în minciună.

Fie ca în 2015 să devenim mai înțelepți! E nevoie de oameni cu capul pe umeri într-o lume de călăi. Altfel, mare majoritate și-ar pierde slujba. (Și-așa sunt destui șomeri).  Dar nu uitați, orice călău e un potențial sfânt. Trebuie doar să i se ofere o șansă.




_Sefora Geantă_

sâmbătă, 20 decembrie 2014

Colind de Crăciun

Ebenezer Scrooge este personajul principal al acestui roman. Fiind un fel de Hagi Tudose al englezilor, protagonistul se încadrează în tipologia omului ursuz, morocănos şi avar. (Cred că nu e greu să vi-l imaginaţi, deoarece vedem genul acesta de oameni zilnic. Se îmbulzesc pe străzile României, se luptă pentru ultimu’ kil’ de ulei la reducere, îşi dau în cap pentru un leu găsit pe jos...)

Scrooge este atât de zgârcit încât angajatul său, Bob, e nevoit să se încălzească în miezul iernii la focul unei lumânări. Şeful său îl pune să lucreze şi în ziua de Crăciun (sub pretextul că el nu sărbătoreşte această festivitate), iar de primă nici măcar nu mai pomeneşte. Tânărul, om smerit şi simplu, neavând o imaginaţie bogată (sau tupeul specific românilor) şi nici o sursă de căldură eficientă, pleacă acasă îngheţat şi trist.

Nici măcar invitaţia nepotului său de a cina împreună cu familia nu îi înseninează bătrânului Scrooge ziua. Din contră, acesta devine mai nervos. Când doi oameni îi cer milostenie pentru a ajuta familiile sărace, protagonistul afirmă că nevoiaşii ar face foarte bine să urmeze ideea aceasta (să moară) şi să micşoreze numărul prea mare al populaţiei. Evident, cei doi bărbaţi pleacă spre casă la fel de săraci cum au venit. Sau poate mai săraci… un domn anume le diminuase doza de speranţă.

În ziua în care se împlinesc 7 ani de la moartea asociatului său Marley, Scrooge este vizitat de  o fantomă. Aceasta se dovedeşte a fi însuşi spiritul lui Marley, care îi atrage atenţia arţăgosului, sfătuindu-l să îşi schimbe rapid comportamentul. Fantoma îl anunţă pe Ebenezer că în următoarele trei nopţi va fi vizitat, cu sau fară voia sa, de alte trei spirite - fantoma Crăciunului trecut, fantoma Crăciunului prezent şi cea a Crăciunului viitor - care îl vor purta pe bătrân în toate cele trei dimensiuni temporale.

În prima noapte îşi face apariţia fantoma Crăciunului trecut. Având înfăţişarea unui copil, dar semănând foarte mult şi cu un bătrân, părul său alb ce părea rezultatul trecerii timpului, contrastează cu pielea sa fină lipsită de cute şi riduri. Acest spectru îl poartă pe Scrooge în trecut. Prima dată îl duce în satul său natal, la şcoală, unde găsesc un copil singur, ce stă şi citeşte lângă un foc mic. Ebenezer începe să plângă, recunoscând-se pe el însuşi. Imaginea acelui micuţ părăsit trezeşte în el regretul, deoarece nu oferise nimic unui copilaş ce-l colindase în ziua precedenta. Mergând mai departe, duhul îi arată Crăciunul în care sora lui, Fan, vine să-l ia acasă, liniştindu-l şi spunându-i că tatăl lor a devenit mai blând. Scrooge mai participă şi la Crăciunul în care el, un simplu ucenic, ia parte la balul organizat de stăpânul său. Revede inclusiv scena dureroasă în care se desparte de prietena lui săracă, datorită situaţiei materiale şi pasiunii sale pentru bani. Această întoarcere în timp îl face să retrăiască nefericirea copilăriei sale şi alte momente sfâşietoare.

Al doilea duh, un personaj vesel şi rotofei, cu o voce puternică este reprezentantul Crăciunului prezent. Acesta îl poartă pe Ebenezer la oamenii din pătura de jos a societăţii, cu scopul de a-i arăta ce înseamnă Crăciunul cu adevărat. Prima vizită, la familia copistului Bob (angajatul său), îl impresionează profund. O familie sărăcăcioasă, cu haine ponosite şi mulţii copii (dintre care unul foarte bolnav), se bucură de o masă alcătuită doar din cartofi copţi şi o gâscă la cuptor, închinând în cinstea lui Scrooge. Apoi călătoresc la un far unde doi oameni îşi urează Crăciun fericit! Şi trec pe lângă o corabie de unde se aude cântând un colind. În continuarea călătoriei, cei doi ajung la cina nepotului său, unde bătrânul aude numeroasele discuţii dintre oaspeţi, tema principală a dezbaterii lor fiind nimeni altul decât morocănosul unchi Scrooge.

Ultimul duh este cel al Crăciunului viitor. Acesta nu seamănă deloc cu primele duhuri, are o înfăţişare sumbră şi nu vorbeşte deloc. Singurul gest prin care acesta îl poate ghida pe Ebenezer este mâna ce stă întinsă, arătând o anumită direcţie. Deşi Scrooge este foarte înspăimântat de fantomă, acesta o urmează către piaţă, acolo unde un grup de negustori discută despre moartea unui om foarte bogat, care însă va avea o înmormântare ieftină, deoarece nimeni nu doreşte să participe la ea. Apoi aude doi oameni ce vorbesc scârbiţi despre moartea unui avar. Duhul îl poartă mai departe către zona de periferie a oraşului, unde nişte oameni se laudă că au furat de la mort şi râd pe seama acestuia. Mai departe, trec pe la casa lui Bob, ca în final să ajunga la cimitir. În faţa unei cruci noi, Scrooge este uimit să descopere că misteriosul decedat, despre care oamenii vorbeau cu atâta silă şi scârbă, era de fapt… el!

Trăind şi auzind toate aceste lucruri groaznice, Scrooge se căieşte şi îl imploră pe duh să-i ofere o ultimă şansă, în schimbul unei transformări radicale. Când ridică privirea, bătrânul vede că duhul lipseşte, şi inspiră cu bucurie parfumul graţierii. Se coboară din pat plângând şi râzând în acelaşi timp, şi aleargă să întrebe un copil ce zi este (când umbli cu capul în nori pierzi noţiunea timpului). Aflând că este ziua de Crăciun, trimite copilul să cumpere un curcan mare pentru familia lui Bob. Apoi se îmbracă frumos şi iese pe strada, urând tuturor Crăciun fericit! Oamenii sunt atât şocaţi cât şi ironici, râzând de schimbarea bruscă a bătrânului, fapt care nu-l afectează cu nimic pe acesta.
În drum spre biserică se întâlneşte cu unul din oamenii ce strângeau bani pentru săraci, pe care îl cheamă şi-i oferă o donaţie considerabilă. După ce se termină slujba, Scrooge se plimbă pe străzi, ajungând şi la petrecerea nepotului său. A doua zi îi măreşte salariul angajatului său şi îi sprijină financiar familia.
*
Cele trei spirite au rolul de a-l ajuta să iasă din starea de indiferenţă şi să-şi redescopere bunătatea îngropată sub teancurile de bani. Experienţele trăite topesc inima de gheaţă a bătrânului şi rup lanţurile de ură agonisite de-a lungul anilor.
**
Capodopera lui Dickens a fost scrisă într-o perioadă în care apăruse industrialiazarea în Anglia. Patronii îmbrăcase haina lăcomiei, muncitorii deveniseră robotici, societatea începuse să se secularizeze, Crăciunul fiind cvasiuitat! „A Chrismas Carol” (scris iniţial datorită faptului că autorul nu mai avea bani să se întreţină), este o poveste moralizatoare, în care schimbarea, regretul şi iertarea ajută la câştigarea umanităţii pierdute. Datorită lui Dickens, mai târziu s-a stabilit vacanţa de Crăciun dar şi celebrul salut „Merry Christmas”!
***

Nu ştiu de ce, dar pare-mi-se mie că astăzi povestea e mai actuală ca niciodată! Societatea etalează destui Scrooge care uită să spună Ebenezer (până aici Dumnezeu m-a ajutat) pentru ce sunt, şi prea mulţi săraci pe lângă care trecem ca TGV-ul, chiar de Crăciun! Cu toate astea lumea sărbătoreşte! Majoritatea cu bradul, cu Moşul şi fără Isus!


_ Sefora Geantă_

luni, 8 decembrie 2014

Valentine's Day

Valentine’s Day. Reduceri, flori ofilite şi iubiri furate. Fete şi băieţi ţinându-se de mână în văzul tuturor. Pe vremuri era o ruşine. Azi, e chiar o mândrie, mai ales pentru puştoaicele de doişpe ani.
Fete triste şi frustrate că nu au un prieten de ziua lu’ Valentin ăsta. Lacrimi ascunse în colţul ochiului, zâmbete forţate, nervi că nu au primit SMS şi invidie că trandafiru’ lu’ Maricica are 2 petale în plus faţă de al  Mirabelei.
O zi plină de ipocrizie şi prefăcătorie...

Dimineaţă, la poarta şcolii, doi îndrăgostiţi. Băiatul are un trandafir. Cu mâna tremurândă i-l da prinţesei rostind: "Pentru... pentru... pentru astăzi!". Romantism sec. De la atâta stat cu nasul în calculatoare şi Facebook nu mai ştim să vorbim, să ne exprimăm sentimentele. Păcat... păcat de naţia noastră de poeţi.

 Profa de română se vaită ca suntem o ţară de cosmopolitani-împrumutăm sărbătorile de la alţii. Spune că românii au Dragobetele pe 24 şi că aia e sărbătoarea iubirii, nu Valentine’s Day. Eu cred că e aceeaşi mâncare de peşte, aceeaşi ipocrizie şi falsitate. Ambele sunt doar nişte sărbători comerciale. Dacă îl/o iubeşti, îi demonstrezi zilnic nu doar o dată pe an.

În staţia de autobuz alţi porumbei. Cu mâna în părul iubitei, dar cu ochii la fata de peste drum. Văd zeci de cupluri, fete cu trandafiri roşii în a căror petale sunt prinse bileţele de dragoste. În toată mulţimea trece şi o bătrână, cu un buchet de flori, tot roşii. Dar ale ei sunt 4 garoafe. Atunci îmi zic "Stai aşa! Lumea mai şi moare! Şi moartea nu ţine cont că e Sfântu’ Valentin"

Un bătrân se strecoara cu un buchet de lalele pentru băbuţa lui. O prietenă îmi povesteşte că un copil de clasa întâi i-a spus lu’ sor’sa să îi aducă un ursuleţ de acasa ca să i-l dea la prietena lui de Ziua Îndrăgostiţilor. Mai bine "Ziua Îngrămădiţilor" cum spunea o colega.
Mi-am întrebat un prieten ce face azi şi a zis că dă examen la mate. M-am bucurat enorm că n-avea habar că azi e Sf. Valentin. Unii au alte ocupaţii, mai şi învaţă, mai şi privesc la cer...

Fetele mele, dacă nu aţi primit nimic azi înseamnă că sunteţi serioase. Dacă nu aveţi iubit nu înseamnă că sunteţi urâte. Lucrurile greu de atins sunt cele mai preţioase.
Cu cât ridici un gard mai înalt în jurul tău, cu atât va fi mai demn cel ce va reuşi să-l sară.
S-a demonstrat că rata divorţurilor creşte cu cât ai mai mulţi iubiţi înainte de căsătorie. Apoi rămân copii cu un părinte, oropsiţi şi frustraţi.
Vă plângeţi că nu aveţi iubit azi, dar nu vă gândiţi că sunt unii ce nu au mamă de 8 martie.
Dacă primeşti cadouri de la mai mulţi, nu tre să fi mândră. Trebuie să îţi pui un semn de întrebare. Aminteşte-ţi că lucrurile ieftine atrag mulţi clienţi.

Azi toţi sunt sentimentali. Roşii ca trandafirii luaţi la juma’ de preţ. Mâine suntem iar gri şi morocănoşi. Aşa e mereu... Semnul iubirii e crucea, nu inimioara. Dragostea adevărată nu moare. Nu se ofileşte că florile atinse de brumă.

Să vă dea Dumnezeu cel mai bun partener! Dar să îl aşteptaţi. Dacă vi-l alegeţi voi, riscaţi să greşiţi, iar "love story-ul" vostru să nu mai fie cu "happy end".

Iar pentru cei căsătoriţi - să vă iubiţi din ce în ce mai mult. Să vă luaţi toată familia şi să o duceţi în cer, în bucuria veşnică, unde nu mai e Sfântu’ Valentin, iar îngerii reali îi dau slavă lui Dumnezeu, nu trag cu săgeţi în oameni cum face Cupidon.

(14 februarie 2014)


_Geantă Sefora_

luni, 1 decembrie 2014

România după 1 decembrie

1 decembrie. Fasole cu ciolan. Horă de amatori. Imn cântat pe 17 beregăţi. Steaguri şi steguleţe. Vin fiert şi costume populare. Armată, televiziune şi defilări. Lumânări şi reduceri la oalele pentru sarmale.

Azi tot românul e patriot. Poartă cu mândrie tricolorul, vorbeşte în versuri şi îşi drege glasul. Se adună prin pieţe, iese la strada principală. Nu ratează nici un prilej de socializare (sau de căpătat ceva). O mulţime de oameni veseli şi roşii la faţă (încă nu ştiu dacă nuanţarea asta se datorează frigului sau unor lichide "tari"), se îmbrăţişează călduros, pentru ca de mâine să reînceapă să se înjunghie pe la spate.

Nu mi-am schimbat părerea... Suntem o naţie de ciudaţi. 
Blestemăm ţara asta peste 360 de zile pe an, şi azi, brusc, o iubim şi suntem mândrii de cetăţenia noastră română.
Ne văităm ca nu avem locuri de muncă şi n-avem viitor între hotarele ei,  n-avem copii. Dar cine oare o fi făcut milioane de avorturi în câteva decenii? Tineretul ce trebuia să întreţină ţara nu a avut dreptul la viaţă! Acum suportăm consecinţele.
 Ne plângem că ne pleacă pruncii în diaspora şi nu ne mai vizitează cu anii, uitând că noi le-am implantat ideea asta în minte, încă din copilărie. Suntem nemulţumiţi de regimul politic, de 
conducători, de vecini, de străzi, de pensii. Aşa-i românu, vrea să-i pice totul din cer, de-a gata.

Astăzi însă uităm de toate inconvenientele şi defectele patriei, simţindu-ne mai români, "mai tineri, mai efervescenţi". Problema e că timpul nu stă în loc. Mâine e 2 decembrie şi euforia se va dizolva, lăsând la iveală problemele care, oricum, au fost tot timpul acolo.

Ce-i de făcut?

Cred că singurul mod prin care putem schimba ţara asta, este schimbându-ne pe noi. 
Nu guvernul, nu preoţii, nu autostrăzile, nu profesorii. Ci modul în care ne raportăm la ce se-ntâmplă, modul în care privim ce-i în jur. Dacă suntem în căutarea defectelor, avem mari şanse să le găsim. Dar şi calităţile se pot găsi la fel de uşor. Trebuie doar să vrem şi să ne uităm unde trebuie.

Priveşte mereu partea plină a paharului şi ia iniţiativă. Dacă toţi fac răul, tu fă binele. Dacă toţi sunt mincinoşi, tu spune adevărul. Dacă toţi sunt corupţi, tu fii cinstit. Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în ceilalţi. Încet încet, vei observa că tot mai mulţi oameni buni îţi apar în cale. 
România nu-i o ţară atât de săracă precum pare! Marile ei comori n-au fost descoperite încă. Marile ei comori se află în noi. Pentru că România nu-i o bucată de pământ, România este o singură inimă ce bate în milioane de trupuri.


Fii binecuvântată România, oriunde te-ai afla!                                                                                                                  

_ Sefora Geantă_

luni, 24 noiembrie 2014

Amânare VS răbdare

E greu să aștepți... Fie că aștepți să ieși din pușcărie, fie că aștepți să îți nască soția sau să te măriți. Așteptarea nu poate fi mai grea sau mai ușoară, pentru că ea nu e măsurabilă. Chiar dacă, uneori, o asociem cu "nerăbdarea" și alte ori "groaza", în fond și la urma urmei, tot așteptare se numește.

Nu totul se rezumă la prezent, iar dorințele nu se împlinesc la clipeala ochiului pentru că viața nu e un spectacol de magie. 

Există două tipuri de așteptare:
1) Așteptarea bună , numită și răbdarea.
 Este o virtute; nu te naști cu ea, ci o înveți încet încet, zi de zi.
 Răbdarea se naște din iubire. Ea suferă și nădăjduiește totul, pentru că răbdarea pune nevoia celuilalt pe primul loc.
 Chiar dacă uneori ne fac să ne ieșim din minți, oamenii sunt pe pământ spre binele nostru: unii ne învață răbdarea, alții ne-o testează. 
La români se întâlnește mai rar această calitate, nu numai pentru ca "românașului îi place sus la munte", liber, singur și nederanjat, ci și datorită impulsivității noastre specifice și a dorinței de a da cu bâta/sapa în cutia craniană a interlocutorului.
Dumnezeu ne cere să fim răbdători, pentru că răbdarea ne aduce pacea. E greu să ai răbdare, mai ales când norii negrii întunecă zarea, iar viitorul pare (sau chiar este) un scenariu apocaliptic. Chiar dacă plouă și cerul e trist, soarele e dincolo de nori. Chiar dacă problemele sunt grele, Dumnezeu e tot timpul prezent, gata să îți ridice povara. Suferința e mai ușor de suportat când ești conștient că toate trec și acel ce rabdă în tăcere primește răsplata.

2) Așteptarea rea, numită și amânarea
Este întâlnită la orice pas și ni se potrivește ca o a doua piele. 
O purtăm cu fală, precum copiii de bani gata țoalele de firmă. 
Nu ne ferim de amânare, ba chiar o încurajăm - "cere-ți iertare mâine..."/ "împacă-te mâine..." / "schimbă-te mâine...". E ușor să amâni, ba chiar instinctual. Din vina ei au murit atâția oameni nemântuiți, atâția neîmpăcați cu familia. 
Amânarea e paralelă cu dragostea, pentru că prima vrea confort,a doua cere sacrificii.
 Amânarea este o refuzare conștientă a fericirii,  este eliberarea vrabiei din mână pentru pasărea de pe gard.
Amânarea este sinucidere zilnică, iar mâine poate fi prea târziu să mai repari ceva.
Cei ce amână nu sunt niciodată învingători, singurul lor premiu fiind dreptul de a fi mediocrii.

În viață trebuie să învățăm să așteptăm. Oricât ar fi de greu. Pentru că toate își au vremea lor. Iar vinul cel bun se dă abia la urmă. 
Cu toate asta, trebuie să avem grijă, pentru că uneori, de la prea multă așteptare, avem impresia că facem ceva așteptând, și asta nu e bine...

Trebuie să răbdăm nemăsurat răutatea și să amânăm la infinit răzbunarea. Să iubim adevărul, dar să iertăm greșelile. Să așteptăm cu nerăbdare venirea Lui, dar cu groază judecata. Pentru că atunci când răbdarea a luat sfârșit, vine pedeapsa pentru cei ce au amânat schimbarea.


-Sefora Geantă-

vineri, 7 noiembrie 2014

Fericirea - un lucru mare ascuns după un cuvânt mic

Viaţa e o alergare continuă. Încă de la paşii mamei ce se îndreaptă grăbită spre maternitate, până la paşii celor ce ne conduc pe ultimul drum, suntem în continuă mişcare. 
Nici o staţie, nici o pauză, nici o oprire. Trăim pe fugă, iubim între două sonerii de clopoţel, mâncăm din mers. (Numai de gândit gândim în reluare). Totul se deplasează cu o viteză copleşitoare care de multe ori ne ameţeşte lasându-ne leşinaţi prin vreun cotlon întunecat, pe vreo bancă acoperită cu zăpada căzută în luna mai.

Timpul trece prin noi şi noi  trecem prin timp. De multe ori însă trecem prin viaţă ca gâsca prin apă. Fără să lăsăm vreo urmă, fară să schimbăm ceva.  Numai timpul se mai oboseşte să lase câte-un semn asupra noastră. Un rid, o cicatrice, o inimă rănită, o lacrimă ascunsă în colţul ochiului.

Cred că fiecare om este în adâncul său un căutător de comori. Diferenţa dintre noi o face modul în care privim comoara şi valoarea pe care o are aceasta. Pentru asta, unii se obosesc dezgropând potcoave de cai morţi, pe când alţii nu se mulţumesc cu atât de puţin. Cu toate asemănările şi deosebirile, există o comoară râvnită de toţi. O comoară dorită şi de bogaţi şi de săraci, de profesori şi de elevi, de bătrâni şi de prunci. Comoara asta nu poartă un nume pompos, nici nu e împachetată în staniol. Nu-i nici dată cu sclipici ca să fure priviri, nici nu poartă eticheta vreunei companii renumite. E un lucru atât de simplu şi totuşi atât de complicat. Comoara asta e fericirea.

Fericirea, însă, nu-i un obiect, nu-i un cufăr, nici „Cloşca cu puii de aur”. Nu-i un vis, nici utopie. Pentru că fericirea există! Toată viaţa noastră o căutăm, dar de multe ori nu o găsim pentru că nu ne uităm unde trebuie. Alteori, chiar în momentul în care o găsim ne scapă printre degete asemeni unei vrăbii ce zboară atunci când ridicăm cutia pentru a ne uita la ea.

Sunt momente în viaţă când fugim de ce ne caută şi căutăm ceea ce fuge de noi. Problema pentru care suntem trişti este că noi tânjim (chiar suferim) după un anumit tip de fericire, care ni se pare nouă perfectă, şi refuzăm fericirea ce ne caută, cea de care avem nevoie cu adevărat.

Pentru unii fericirea e o pereche nouă de pantofi, pentru alţi e încă un etaj la casă. Pentru unii fericirea e să scape un weekend de părinţi, pentru alţii este o oră petrecuta de vorbă cu ei. Pentru unii fericirea e să ai iubit de Valentines day, pentru alţii este să ai mamă de 8 martie...

Fericirea nu este palpabilă pentru că e ceva ce ţine de mentalitatea fiecărui om. Cum nu există doi oameni la fel aşa nu există două concepţii identice despre fericire. Fericirea e o haină ţesută de mintea fiecăruia şi e concepută în aşa fel încât să se potrivească de minune pe croitor. Nu-i condamna pe alţii pentru că nu gândesc la fel ca tine; fericirea ta nu o să stea niciodată la fel de bine pe ei, nici invers.

Fericirea e la fiecare colţ de stradă, e pusă în fiecare om. Aşteaptă să fie găsită şi este suficientă pentru toţi. Însă aşa cum oamenii orbi nu pot vedea lumina zilei, nici nemulţumiţii nu pot vedea fericirea. Niciodată un om cârtitor nu va cunoaşte parfumul fericirii, pentru că nemulţumirile lui îl vor face locuitorul unei lumi inodore.

Fericirea nu e un simplu sentiment, este un mod de viaţă. E o trăire zilnică, 24/24.
Fericirea nu-i un lucru mare, ci este un milion de lucruri mici.
Fericirea nu este să ai de toate, ci să fii mulţumit de toate lucrurile pe care le ai.

Oricum fericirea pământească e şi ea trecătoare. Pantofii se dezlipesc, tinereţea trece, cei dragi se duc, casa cu n etaje ia foc, sau rămâne altuia... Fericirea absolută e abia dincolo... 
În momentele mele de linişte interioară văd în oglinda sufletului azurul paradisului şi parcă simt deja mirosul fericirii promise... Maranatha! 
Lângă El orice lacrimă va fi doar o simplă amintire...



 _Sefora Geantă_

joi, 23 octombrie 2014

Tot felul de prețuri...

În viață totul costă. Începând de la banala gumă de mestecat (cea pe care pruncii noștri o lipesc pe băncile bisericii), până la cea mai scumpă vilă. Nimic nu e gratis. Plătim pentru neatenție, pentru furt, pentru neglijență. Plătim meditații, fast-food, haine. Plătim pentru boli, pentru familie, pentru pofte. Și toate își au prețul lor. Plătim cu banii, cu timpul, cu sănătatea. Nicolae Iorga spunea că plătim chiria vieții prin suferinți... Nu contează cum, cert este că suntem obligați să o facem.

Privind din alt unghi călătoria asta scurtă numită viață, realizăm că suntem și negustori. Cam nepricepuți în arta schimbului ce-i drept. De cele mai multe ori suntem necinstiți, dar sfârșim prin a ieși tot noi în pierdere.
Ne vindem pacea ieftin, pentru o simplă vorbă aiurea. Ne vindem iubirea pe un suc și o garoafă degerată. Ne vindem prietenii adevărați pentru straini care au bani. Dăm mult pentru puțin, schimbăm valori cu nimicuri...


La începutul lumii, când Adam și Eva se plimbau prin paradis, Dumnezeu nu le-a cerut chirie. Nu plăteau nici căldura, nici apa, nici umbra palmierilor uriași. Nimic. Apoi au mâncat fructul oprit și au realizat că acel gust acrișor costă scump. Foarte scump. Adam a vrut să bage mâna în buzunar, să scoată cardul și să îl fluture victorios în fața Evei, dar a rămas blocat. Nu avea nici buzunar, nici card. Luaseră masa în oraș, dar nu aveau bani să plătească meniul. (Cred că erau români.  Numai nouă ni s-ar putea întâmpla așa ceva).

S-au ridicat rușinați de la masa vegetală improvizată din brusturi și s-au ascuns undeva în decor. Apoi Dumnezeu a venit cu nota de plată și cei doi faliți trebuiau să o achite cu viața. Însă nu au făcut-o. Dumnezeu oferă mereu a doua șansă. Le-a dat haine să își acopere trupul. Apoi i-a luat frumos de mână și le-a arătat ieșirea din Grădină. De cum au făcut primul pas afară, au și simțit un fior din creștet până în tălpi - dorul după cer. S-au uitat cu jind în urmă, au oftat și au plecat mai departe. De atunci au plătit fiecare masă din viața lor și Adam nu a mai scos-o niciodată pe Eva în oraș.

Cu toate astea Dumnezeu și-a urmat planul. El are soluții pentru orice. A pregătit un ospăț îmbelșugat, o nuntă măreață la care a invitat toți oamenii, fără deosebire. Ca să fie sigur că nu o să se mai repete scena din Eden, a trimis pe Cineva ca să plătească toate costurile. El nu numai că a plătit prețul tuturor invitaților la festinul ceresc, dar a achitat și cina pe care au luat-o cândva Adam și Eva. Și de data aceasta s-a respectat tariful: moartea!!!

Pregătirile pentru marea sărbătoare continuă. E agitație mare în cer. Totul trebuie să iasă perfect. Dumnezeu așteaptă cu nerăbdare oaspeții și își privește mereu ceasul. Încă puțin și e fix! Nunta o să înceapă curând. Asigură-te că iei și tu parte la ea! 


_Sefora Geantă_

duminică, 12 octombrie 2014

O zi obişnuită

E o dimineaţă de octombrie, plouă şi nu am chef de nimic. Mirosul de glie umedă îmi ajunge până în plămâni, apoi rămâne acolo dureros şi amar. Ion a lu’ Rebreanu iubea pământul, la propriu. A făcut orice ca să obţină ce-şi dorea. Ba mai rău, s-a clonat în mii de omuleţi cu ochişori  vicleni şi sticloşi. Omuleţi ce mişună ţara asta călcând peste cadavre, frângând inimi, stingând şi ultima văpaie de speranţă...

Tot plouă. Ajung într-o clădire mare, o „instituţie de învăţământ”. Încă de la intrare mă izbeşte un iz de tutun amestecat cu mirosul acru al compromisului. Holul e plin de adolescenţi ce îşi etalează ţoalele proaspăt cumpărate din  "mol" şi noile prietene, ascunse, ca şi cele vechi, sub veşnicele kilograme de machiaj.
Fac o răsucire bruscă şi mă îndrept către ieşire. Nu ştiu de ce am sentimentul că am greşit adresa şi nu am ajuns la şcoală. Când să ies, dau nas în nas cu colegă-mea. Mă convinge că am nimerit unde trebuia şi ma trage după ea. Trecem prin marea de fuste scurte şi buze roşii. Arăt ca un viţel dus la tăiere. Numai că eu trebuie să intru în măcelăria conştiinţei, să văd toată moralitatea tinerilor jupuită şi aruncată la gunoi, iar carnea vie a senzualităţii, cu sclipiri de iad, pusă cu mândrie în vitrină. Viţelul are măcar dreptul să zbiere. Eu nu. Eu pot doar să îmi scrijelesc în inimă poveşti triste, conturate cu tuş negru în timp ce din buzele muşcate îmi curge sângele schimbării.

E seară şi ploaia nu s-a oprit. Azi a fost prima dată când am iubit iarna din toată inima mea. În ultima vreme am urât-o, pentru că zăpada blochează drumurile iar eu trebuie să înlocuiesc roţile autobuzului cu membrele personale. Acum o aştept cu atâta drag...
Iarna nu numai că înveleşte cu mantia uitării tot maro-ul trist al gliei, dar ascunde şi goliciunea multora. Ascunşi sub geci, fulare de lână şi  blugi groşi ( stând feriţi de ochii altora) oamenii pot iubi cu adevărat – cu inima.

E ora 22. Şi acum plouă. Pe treptele umede, două cupluri se sărută, iar deasupra lor tronează o placă mare pe care scrie „Pompe funebre”.  Straniu loc de întalnire.


Tare ciudat şi greu de înţeles mai e şi poporul ăsta mioritic...


_Sefora Geantă_

luni, 6 octombrie 2014

Lacrimi de mireasă

Era o zi frumoasă de toamnă, iar vântul răscolea praful Galileii. Soarele mângâia părul ei şi îl împodobea cu raze de aur. Chiar dacă nu avea voal lung, era mireasă. Şi mireasă eşti numai pentru o zi!

Ziua cea mare sosise. Visase la ea de când era copilă. Toate fetiţele îşi doresc să fie mirese. O aşteptase cu multă bucurie şi se îngrijise de orice detaliu (exact aşa cum le place femeilor să facă!) Dorea ca ziua aceea, cea mai importantă din viaţa, ei să fie perfectă.

A invitat la party mulţi oaspeţi. Prieteni buni, rude. Vecini şi trecători. Mame şi copii. Bărbaţi şi femei. Înţelepţi şi oameni obişnuiţi. Bogaţi şi săraci. Îşi amintea cum împărţise invitaţiile tuturor şi aştepta cu fiori pe care numai miresele îi cunosc marea bucurie.

Pregătise câteva locuri speciale pentru bunii ei prietenii. Pentru oamenii pe care-i iubea cei mai mult Și abia aştepta să-i întâmpine, urându-le: „Bun venit!”

Nunta începuse. Ea era foarte emoţionată. Privirea-i osclia alternativ, între mire şi uşa pe care trebuiau să intre oaspeţii. Au intrat verişorii mirelui (cei ce erau plecaţi în străinătate). Erau prezente ambele familii şi toţi vecinii. Sosiseră colegii de studii ai mirelui şi copiii care fuseseră cu ea la şcoala duminicală. Au intrat tinerii din grupul de laudă şi închinare. Apoi păstorul. Ba chiar zărise şi nişte nuntaşi pe care nu-i mai văzuse vreodată! Un bărbos i se păruse cam suspect, dar încercă să treacă asta cu vederea. Toţi nuntaşii erau prezenţi, numai prietenii ei nu!

Atunci plânse întâia oară...

Deşi era înconjurată de o mulţime de persoane, se simţea singură.
Oamenii pe care îi iubeşti cel mai mult sunt cei care te dezamăgesc cel mai tare... Şi rănile cele mai dureroase sunt cele făcute de-un prieten. Simţea o durere sfâşietoare în piept, iar în minte îi sunau cuvintele „Cine nu îţi e alături la bucurie, nu va fi lângă tine nici la necaz!”

 A privit la mire. Părea fericit... Părea doar. În inima lui se temea că mireasa va suferi. Auzindu-i suspinele înăbuşite se întoarse spre ea. Îi strânse mâna şi îi spuse „Dacă nu vrei să faci cunoştinţă cu dezamăgirea, nu trebuie să aştepţi nimic, de la nimeni... Omul în a cărui viaţă nu eşti prioritar nu merită importanţa maximă în viaţa ta. Nu te mai mâhni. Nunta încă nu s-a terminat. Poate că prietenii vor veni. Zâmbeşte iubito! Este ziua bucuriei azi!”
Ştia că prietenii săi nu vor mai veni, dar nu vroia să-i fure şi ultimul strop de speranţă.
 Reuşi să îi smulgă un zâmbet de pe buze. Zâmbetul acela de copil nevinovat. Îi şterse lacrima şi o încurajă. Pentru asta era el acolo, s-o ridice când era căzută, s-o iubească şi s-o facă să se simtă cea mai specială fată din lume.

Atmosfera era veselă, dar în ochii miresei încă mai plutea o umbră de tristeţe. Ştia că tristeţea vine atunci când oferi mai multă iubire decât primeşti înapoi. E uşor să spui „Te iubesc!”... Dar e greu să-ţi dovedeşti declaraţia. De atâtea ori îi spuseseră prietenele că ţin la ea. De atâtea ori se sacrificase pentru ele. Privea spre uşă când tatăl ei a venit şi i-a şoptit ceva mirelui. Nu ştia despre ce e vorba, dar spera ca prietenii săi vor să-i facă o surpriză. Că vor veni. De fapt, se ivise altă problemă – vinul se terminase.

Apoi auzi un mesean spunând „Nu mai au vin! Ce nuntă e asta?”
Şi plânse a doua oară...

miercuri, 1 octombrie 2014

Mentalităţi cancerigene

Suntem un popor zgârcit.
Asta nu o spun numai eu, o spun faptele noastre. O spune simfonia burţilor flămânde, o spun picioarele degerate ale săracilor, mâinile întinse şi tremurânde ale bătrânilor cerşetori. O spun copiii amărâţi ce n-au ghiozdan şi nici haine să meargă la şcoală. O spun bolnavii ce n-au bani de medicamente…

De pe vremea când strămoşii noştri se plimbau desculţi prin iarba verde şi umedă, până acum, când pantofii de fiţe lovesc în silă bitumul, a rămas în noi acest sentiment, ca o pereche de ghete vechi “puse la păstrat” şi uitate prin vreun colţ întunecat.

Avem buzunarele cusute iar portofelele nu ni se deschid decât în interes propriu. Decât atunci când pruncul vrea ţoale de firmă şi soţia plasmă de 2 metri.

Şifonierul e plin de haine pe care nu le îmbrăcăm. Haine ce poartă în ele miros de naftalină şi de nepăsare. În timp ce alţii… nu au mai simţit moliciunea unei haine noi de ani buni…

 Holurile ne sunt pavate cu pantofi şi am uitat de mult ce culoare avea gresia. Poate de asta am încetat să mai primim oaspeţi. Nimeni nu mai mănâncă pe masa noastră. E prea greu să împărţim sarmalele conjugale cu altcineva. Şi când nu mai simţi pentru alţii sufletul începe să prindă iz de varză acră.

Ne-am închis în maşini cu geamuri fumurii şi privim în treacăt jocul deznădejdii şi al disperării. Inimile noastre sunt cuburi de gheaţă chiar şi când afară termometrele trec de 40 de grade. E adevărat, trăim vremurile în care dragostea celor mai mulţi dintre noi s-a răcit...

Suntem ca Narcis, obsedaţi de propria fiinţă. Când ne uităm la ce ne lipseşte nouă, organele vizuale ni se transformă în scanere performante. Când ne uităm la ce le lipseşte altora, suferim cumplit de orbul găinii.

Mila a ajuns să ne fie un cuvânt la fel de străin ca enantiomorfismul. Pentru că mila e soră bună cu dragostea. Şi cine nu iubeşte nici nu întinde o bucată de pâine flămândului.
Dacă nu ai milă pentru omul de lângă tine înseamnă că nu îl cunoşti pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e dragoste.

Bolnav grav nu e doar omul ce are cancer sau leucemie. Indiferenţa şi ura sunt la fel de periculoase. Pentru că dacă trupul îţi e bolnav şi sufletul sănătos, încă mai ai o şansă… Dar când cugetul intră în stare de paralizie, un singur pas te mai desparte de moartea veşnică.

Mulţi spun că Dumnezeu e vinovat pentru durerea din lumea asta, pentru că există săraci şi oameni fără casă. În realitate, noi suntem vinovaţi. Dumnezeu ne binecuvântează pe noi şi avem mai mult decât ne trebuie, pentru că noi trebuie să binecuvântăm pe alţii. Suntem mâinile şi picioarele Lui.

Într-o zi un om a venit la un cerşetor cu haina ruptă şi i-a spus:  “Dacă te rogi lui Dumnezeu, de ce El nu îţi dă o haină nouă?"
Sărmanul i-a răspuns:  “Dumnezeu a dat altora mai multe haine, pentru ca ei să îmi dea una şi mie, însă acei oameni au doar hainele…  mila le lipseşte.”

Sunt oameni pe lângă care treci zilnic. Săraci. Bolnavi. Orfani. Oameni ai străzii. Cerşetori.
Poate niciodată nu i-ai observat, dar ei sunt acolo. Sunt acolo şi au nevoie de tine!
Ai multe haine pe care nu le foloseşti, încălţăminte pe care nu o porţi, mâncare în plus. Tu ai mai mult decât necesar. Şi ei nu au nimic…
Du-te şi ajută-i! Dacă tu nu o faci, atunci cine o va face?
Nimic nu echivalează bucuria pe care o vezi în ochii unui om pe care l-ai ajutat în nevoie.


Toamna asta trebuie să ne plouă în suflet compasiunea, să fim atinşi de vântul schimbării, să ni se aburească oglinda în care ne vedem doar nevoile noastre, iar mâinile cu care ajutăm pe alţii să se înmulţească… 
Numai prin dragoste putem schimba lumea asta într-un loc mai bun.


_ Sefora Geantă_

vineri, 26 septembrie 2014

Tristeţea fericirii...

Trăim într-o societate în care ne lovim de tristeţe la fiecare pas. De dimineaţa până seara vedem oameni cu faţa ca lama de brici. Posaci. Morocănoşi. Oameni care stau cu capetele plecate şi preferă mai bine să îşi privească pantofii jerpeliţi decât interlocutorii. Iar atunci când ridică ochii din pământ aruncă numai priviri pline de ură. Oameni care se complac în suferinţă. Oameni depresivi. Oameni care îşi târăsc picioarele deznădăjduiţi...

John Steinbeck spunea că  „Un suflet trist ucide mai repede decât un microb”, iar eu îi dau dreptate în totalitate. Tristeţea este, în cele mai multe cazuri, mai periculoasă decât cancerul. De aceea Biblia insistă asupra bucuriei. Oamenii, şi mai ales creştinii, trebuie să fie veseli. Nu numai datorită faptului că avem n motive să fim fericiţi şi mulţumitori, ci şi pentru că românii - din fire pesimişti şi tragici, au nevoie de noi modele, au nevoie să vadă oameni bucuroşi. Şi din păcate se găsesc tot mai puţine specimene de acest gen în ţara cu miros de fân proaspăt cosit şi spitale pline ochi.

Zilele trecute, un prieten bun îmi spunea că „uneori e bine să fim trişti, chiar dacă nu e un sentiment plăcut, pentru că tristeţea e un fel de practică a maturităţii...”

După aceea l-am citit pe Armando Palacio Valdes, care afirmă că „Nu e nimic mai trist decât tristeţea unui om vesel...” şi am rămas pe gânduri... Oare e bine sau nu să fi trist?

Fiind un om curios din fire, îmi place să caut răspunsuri. De aceea am ales să adresez câteva întrebări mai multor tineri, ca să văd cum se raportează ei faţă de acest subiect - tristeţea.
(Persoanele intervievate au vârsta cuprinsă între 15 şi 22 de ani şi sunt membrii mai multor confesiuni religioase)


Prima întrebare: „De ce sunt oamenii trişti?”

Jumătate din răspunsuri au conţinut cuvântul PROBLEME. Mi s-a răspuns că oamenii sunt trişti din cauza problemelor financiare, din cauza relaţiilor proaste, a lipsurilor. Sunt trişti pentru că se concentrează prea mult pe ce nu au. Sunt trişti din cauza nemulţumirii. Din cauză că Dumnezeu lipseşte din viaţa lor...

O fostă colegă mi-a spus că „oamenii sunt trişti pentru că au aşteptări prea mari de la viaţă”
Alta a zis că „Oamenii sunt trişti pentru că se axează prea mult pe ce le lipşeste. Sunt trişti pentru că aşa e la modă şi pentru că au uitat de micile minuni ale vieţii, minuni ce se găsesc peste tot în jur.”
Un băiat a răspuns simplu „Nu ştiu... dar sunt trişti.”

A doua întrebare: „Este bine sau nu să fi trist?”

La această întrebare 70% din răspunsuri au susţinut faptul că este bine să fi trist, dar că tristeţea nu trebuie să fie o stare de spirit generală.

  • „ Fără tristeţe nu ai şti să te bucuri cu adevărat... „
  • „...tristeţea e un fel de practică a maturităţii... „
  • „ Dacă nu ai fi trist, nu ai şti cum e să fi fericit! ”
  • „ Cum vrei să cunoşti bucuria dacă nu ai fost cândva trist?! „

A urmat apoi „Ce faci când vezi un om trist?”

La aceasta peste 90 % dintre subiecţi au spus că încearcă să ajute persoana respectivă, să o încurajeze, să o facă să râdă. Asta dovedeşte, fie că ştim teorie, dar practica ne omoară (pentru că sunt atâţia elevi/tineri care intră în depresii şi se sincid tocmai din cauza faptului că nimeni nu îi încurajează, nimeni nu empatizează cu ei, nimeni nu le oferă o mână de ajutor), fie că suntem nişte mincinoşi profesionişti ascunşi după măşti rimelate şi bărbi de Moş Crăciun.

O tânără mi-a răspuns sincer „În mod firesc aş spune că încerc să îl ajut, însă nu fac asta. Nu prea bag în seamă oamenii trişti”. Altcineva zicea „ De multe ori ajut oamenii trişti, îi fac sa râdă, îi încurajez, dar am momente în care mă feresc de ei pentru simplul fapt că nu mă simt în măsură să le ridic moralul. „


miercuri, 17 septembrie 2014

Te LOVEște sau nu?

Mor când aud tinerii spunând: "M-am îndrăgostit de ea/el în timp ce traversam strada... A fost dragoste la prima vedere!"
Nu! N-a fost dragoste la prima vedere, a fost prostie la prima vedere!
Nu poţi să te îndrăgosteşti de un om din mers, nici din mesaje sau conversaţii pe net, nici din pozele  care le pune pe Facebook!

Trebuie să petreci timp cu omul respectiv. Să îl vezi cum reacţionează în diferite situaţii... Tre` să te convingi că e ceea ce afirmă că e! Să vezi ce face când îşi dă cu ciocanul în deget - înjură sau nu? - să vezi dacă mulţumeşte, dacă ştie să se comporte, dacă are respect... Să vezi cum se poartă cu familia lui și cu prietenii vechi, dar mai ales cu oamenii care îi sunt inferiori dintr-un punct de vedere sau altul.

Niciodata nu poţi ştii că în spatele îngerului de pe Facebook nu se ascunde un drac.

Dragostea nu e să o iubeşti pentru că e 90-60-90, nici pentru că el e un pachet de muşchi. Nu e corect să îl iubești pentru că e cel mai popular băiat din școală, nici pentru că e fată bogată și îți dă bani de țigări. Nici pentru că are Mercedes, nici pentru că e tacsu' mare patron.

Dragostea e să fi cu ea chiar dacă e paralizată, să rămâi alături de el chiar dacă e pe patul de moarte.
  * Era cu o săptămână  înainte de nuntă. Mergeau spre peronul gării ținându-se de mână. Nu o privea, dar îi simțea mâna caldă și tremurândă. Brusc nu a mai simțit-o aproape și s-a întors să  vadă ce e cu  ea. A auzit trenul venind, dar ea nu mai era… se dezechilibrase și alunecase pe șine. Când el a observat, a fost prea târziu. Trenul a trecut în viteză și i-a tăiat picioarele fetei. A luat-o, aproape moartă și a dus-o la spital. A supraviețuit, dar a rămas imobilizată într-un cărucior, pentru totdeauna… Peste puțină vreme au făcut nunta. Nu a părăsit-o pentru că nu mai avea picioare, ci a decis ca el să fie picioarele ei pentru restul vieții. Au trecut mai bine de 50 de ani de atunci. Încă sunt împreună… iar în zilele cu soare ai ocazia să vezi doi bătrânei scăldându-se în marea de raze aurii. Au fost alături și la bine și la greu și pot spune că dragostea lor a fost una adevărată.


Dragostea te ţine alături şi când a câştigat 10.000 € şi când l-a dat în şomaj, şi când a rămas orb şi când are riduri. Dragostea te ține alături o viață întreagă. Dar ca să iubești trebuie să rabzi, să treci cu vederea defecte, să ierți, să uiți, să ajuți… Dragostea e meserie grea. Ea vine singură, dar nu rămâne decât dacă e întreținută.

O dragoste stârnită prea devreme este drumul care duce fix către suferintă şi  dezamăgire! Din acest motiv se sinucid sute de tineri, iar mai mulți intră în depresie. Pentru că nu știu să facă diferența dintre cele 3 verbe –  „A PLACE” (sinonim cu ACUM), „A FI ÎNDRĂGOSTIT” (sinonim cu PENTRU O VREME) și „ A IUBI” ( sinonim cu PENTRU TOTDEAUNA).

Dragostea nu-i joacă de copii. Nu e pentru puştii care tocesc tastaturile în NFS, nici pentru copilele imature care fac pe victimele pentru a fi în centrul atenţiei. Nu e pentru egoiști, nici pentru fricoși.
Dragostea e din Dumnezeu şi nu putem cunoaşte dragostea adevărată pâna nu îl cunoaştem pe El.

Nu vă înjugați la juguri nepotrivite!
Nu iubiți cu ochii, ci cu inima! 
Nu alegeți voi, ci lăsați-L pe Dumnezeu să aleagă. El nu face niciodată greșeli. 
Lăsați-vă conduși de mâna Lui și veți vedea cum lacrimile se vor transforma în bucurie, durerea în fericire și amărăciunea în sirop.


P.S. Aveţi grijă cu dragostea. Cine se joacă cu focul riscă să se ardă... Şi încă ceva... ţineţi minte că în foc  e diavolul... Aşa că fugiţi de el.


_Sefora Geantă_

joi, 11 septembrie 2014

Poate asta e ultima toamnă tristă...

Azi sunt tristă...

Sunt amărâtă pentru că iar a venit toamna şi în aer deja se simte izul morţii.
Zilele sunt mai scurte şi nopţile mai reci. Norii acoperă cerul şi îmi picură în suflet stropi mai grei ca mercurul... 
Cu fiecare frunză care se desprinde din ramurile copacilor, simt cum se rupe ceva din inima mea. 
Așa sunt eu toamna... tristă.

A mai trecut o vară din viaţa mea şi sunt cu un anotimp mai aproape de "ultimul ceas". 
Pentru unii, viața e vis. Pentru alții coșmar. Lucrul cert e că pe toți ne trezește din somn moartea…

S-a mai dus o vacanţă. Vacanţă care m-a schimbat mult. Am realizat că azi sunt mai săracă decât acum 3 luni... am pierdut prieteni, timp, încredere...

Credeam că dacă semăn iubire în oameni, o să-i culeg roadele, dar încă o dată am înțeles că glia e mai statornica decât ei - în ea semeni grâu şi tot aia seceri.

Credeam că prietenii mei sunt îngeri trimişi de Dumnezeu să îmi înfrumuseţeze călătoria aici jos. Dar am înţeles că nu toţi sunt îngeri buni. După ce realitatea m-a lovit,  mi-a şoptit rece: "Ai grija în cine te încrezi! Şi diavolul a fost cândva un înger..."
Oamenii trădează, uită, dezamăgesc, dar Dumnezeu… niciodată! Când toți pleacă, El rămâne. Când toți uită, El își aduce aminte. Când toți rănesc, El vindecă. Pentru că El e Dumnezeu, și e unic… Mă bucur că e un Dumnezeu atât de mare încât ajunge pentru toți. E Dumnezeul tuturor și nu face diferențe.

În iunie mi-am făcut o listă de dorinţe şi  mi s-au îndeplinit 99% din ele. Ştie El de ce nu a împlinit-o pe ultima. Şi cred că e mai bine ca eu să nu ştiu. Uneori, când Dumnezeu nu răspunde la rugăciuni, nu înseamnă neapărat că spune „Nu!” , ci „Nu acum!”

Mă uit în jur, la oameni. Suntem din ce în ce mai nepăsători. Ne-am legat tot mai mult de pământ. Suntem prea ocupați să ne uităm la verdele ăsta trecător. Vedem bani verzi, iarbă verde, uneori cai verzi, dar pierdem din vedere cerul și albastrul țării promise. Am început să știm prețurile tuturor  lucrurilor, dar nu și valoarea lor. Din zori până seara alergăm după poftele noastre, alergăm să strângem tot mai mult și uităm că nu vom lua nimic cu noi dincolo. Singurul lucru pământesc cu care poți trece de vama cerească e omul de lângă tine. Dar, în răutatea noastră, nu vrem să împărțim nici măcar cerul… și așa riscăm să nu mai avem nici noi parte de el…


Singura mea speranţă e că nu voi sta aici pentru totdeauna. Cineva, cândva, mă va smulge cu tot cu rădăcini, va scutura noroiul păcatului şi mă va lua acolo sus, acasă... Acolo unde, mulțumesc cerului, nu e niciodată toamnă. Nici tristețe…

Poate asta e ultima toamnă tristă...
Tu... știi unde te duci?
Tu... ai cu cine pleca? 
Poate asta e ultima toamnă tristă... Poate asta e toamna ta... Prețuiește timpul și nu îl lăsa să treacă pe lângă tine. Cum spunea și Octavian Paler, ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată...


_Sefora Geantă_

luni, 8 septembrie 2014

Scurtă despărţire



Vă las în valea acestei stinse plângeri
Orice sfârşit vesteşte-un început,-
Mă duc eu primul sunt mai priceput,
Să pun din vreme şeile pe îngeri .

Zvîntaţi cu zâmbet aripile plânse,
V-aştept la grajdurile de zmarald,-
Nu vă grăbiţi, dabia-i amiaz şi cald
Şi eu v-aştept şi chingile sunt strânse .

Când veţi veni-n amurg sub înserare,
Vom călări frumoşi prin elizeu,
În cavalcadă, pân-la Dumnezeu
Descălecând la tronu-i, la picioare.

Ne-om prosterna cu frunţile alese
Pe lespedea de nouri, luminată,-
Cel mai frumos din noi va spune: "Tată,
Ţi s-au întors feciorii cu mirese.

Pe unde ne-ai trimis a fost şi bine
Şi rău a fost pe drumul străbătut,
Dar tot ce-ai scris să facem am făcut
Şi nu te-a dat nici unul de ruşine.

Acuma ne-am întors cu toţi, -ne iartă
Ce altă slujbă ne aşteaptă, Tată?!"

...................................

Zvântaţi cu zâmbet aripile plânse,
V-aştept la grajdurile de zmarald,-
Nu vă grăbiţi, deabia-i amiaz şi cald
Şi eu v-aştept şi chingile sunt strânse.


autor Teodor Pică

duminică, 7 septembrie 2014

Pentru tineri...

Suntem tineri.
Sângele ne curge mai repede prin vene.
Ne îndrăgostim de 17 ori pe zi.
Vrem imposibilul.
Ne rezumăm doar la ACUM şi nu prea ne pasă de ce VA URMA.
Ne credem mari şi tari, invincibili şi puternici, iar când viaţa ne loveşte cădem seceraţi.
Avem probleme şi totuşi nu lăsăm pe nimeni să ne ajute.
Strigăm disperaţi după ajutor, iar când cineva ne întinde mâna, suntem prea mândrii să acceptăm sprijinul lor.
Ne deschidem sufletul greu.
Afişăm un zâmbet fals şi încercăm să mascăm durerea sfâşietoare din interior.
Îi minţim pe cei din jur şi ne minţim pe noi înşine.
Alergăm după toate plăcerile posibile, dar uităm că sunt trecătoare.
Mergem în baruri ca să punem poze pe Facebook şi să ne dăm "jmeni".
Fumăm şi ne drogăm doar ca să fim acceptaţi de anturaj.
Nu ne respectăm părinţii şi le trântim uşa în nas.
Punem mult prea mult accent pe frumuseţea exterioară, şi uităm că odată cu trecerea anilor trece şi ea.
Iubim animale, maşini, case, dar nu iubim omul de lângă noi.
Dăm check-in de la magazinul din colţul străzii.
"Iubim" cu interes.
Bârfim.
Furăm.
Nu punem deloc preţ pe sufletul unui om, ci doar pe înfăţişare.
Şi mai presus de toate, uităm că există Cineva care vede tot,  aude tot, ştie tot!
Mereu ne comportăm ca şi cum El ar fi mort...
Pur şi simplu nu ne pasa de viaţa noastră.
Şi într-o zi, când vom da ochii cu moartea, va fi prea târziu.
Prea târziu să ne pară rău.
Prea târziu să mai schimbăm ceva...

Schimbarea trebuie să înceapă de AZI... pentru că mâine nu e al nimănui!


_ Sefora Geantă _

vineri, 5 septembrie 2014

Viața după Facebook - de Sefora Geantă

Am dezactivat Facebook-ul de mai bine de două luni. (Pentru cei care cred că "nu există viaţă după... Facebook" : încă trăiesc!) Am învăţat multe în perioada asta...

 1. Facebook-ul îţi face legătura cu oamenii de pe tot globul, dar îţi rupe legătura cu Dumnezeu. Timpul pierdut dând like-uri şi comm-uri îţi micşoarează timpul tău cu Dumnezeu. Timp puţin cu El - relaţie proastă cu Cerul.

 2. Nu toţi cei ce îţi sunt prieteni pe Facebook îţi sunt prieteni şi în viaţa reală. Cunosc cazuri de persoane care îşi dau like, dar în realitate… nu se suportă! Cred că și voi știți…

 3. Există o diferenţă majoră între cine eşti cu adevărat şi cine te dai pe Facebook. Mulţumită Photoshop-ului, fetele dau kg jos, băieţii îşi pun pătrăţelele, chelioșii au păr şi babele arată cu 40 de ani mai tinere... Oamenii au o viaţă zbuciumată, dar pe Facebook o fac să pară roz. Tinerele se îndrăgostesc de vedete şi se pun în relaţii cu ele ca să dea bine. Tinerii încearcă să pară "macho" dar în realitate se tem de întuneric. Facebook e cartea măştilor. În funcţie de situaţie oamenii afişează zâmbete false, boturi de raţă, priviri seducatoare etc. Iar realitatea e cu totul alta. Acasă ascultă manele şi pe reţelele de socializare distribuie melodii pop, rock... Sau mai grav: creștine! Tot ce se întâmplă pe Facebook este ca să te vadă alţii! Dar să te vadă perfect, cu viaţă de nota 10 şi corp de invidiat. Falsitate maximă!

 4. Maturitatea vine când nu mai postezi orice pe net! Au ajuns oamenii să dea check-in şi din toaletă (scuzaţi adevărul spus brutal). "Bând Pepsi pe malul stâng al canalului" / "Mâncând pâine în drum spre casă" / "Uitându-se la telefon cu Florykyka Tha" Prostiile astea nu te fac interesant! Te fac penibil şi imatur!

 5. Se minte mult mai uşor pe net. Puştoaice de 12 ani se dau de 17. Pitici de 1,57 se dau de 1,83. Iar cei de 120 de kg au doar 77. E uşor să minţi un om când nu ești face to face. Glasul şi expresiile feţei nu te dau de gol când eşti în spatele PC-ului, și mai ales, nu trebuie să-l privești în ochi… Un băiat şi-a dat întâlnire cu o fată de pe Facebook. În faţa gării, la 3:30, doi bărbaţi aşteptau, şi baiatul nostru a descoperit că Marioara lui era de fapt Marinel...

 6. Facebook-ul te face mai trist. Văzând pe alţii fericiţi (doar pe Facebook, pentru că în realitate toţi avem probleme) râvneşti la fericirea lor, hainele lor, prietenii lor. Şi, neputând să le ai eşti mereu nemulţumit şi nefericit.

 7. Facebook-ul te îmbolnăveşte. Sute de tineri au probleme cu ochii, coloana şi chiar greutatea datorită sedentarismului şi holbării în monitoare.

 8. Facebook-ul te apropie de oamenii de la distanţă şi te depărtează de oamenii din apropiere (familie, vecini, prieteni vechi etc.) Am ajuns să îl cunoaștem pe Nelson din Africa de Sud, dar nu știm cum îl cheamă pe vecinul de la etajul de mai sus/jos.

 9. Nu poţi să te îndrăgosteşti de un om de pe Facebook. Adică poţi, dar e greşeala vieţii tale. Nu poţi cunoaşte un om din mesaje sau foto, fară să petreci timp cu el. Pe rețelele de socializare toți sunt politicoși, dar pe stradă? Facebook-ul e plin de fotomodele, excentrici și hipsteri. Dragostea pe net e dragoste oarbă şi falsă. Feriţi-vă de ea!

 10. Când nu mai ai Facebook eşti mult mai fericit, ai mai mult timp pentru cei dragi şi înveţi să preţuieşti mai mult momentele petrecute în preajma oamenilor pe care îi iubeşti. Înveţi să faci eforturi pentru a-ţi vedea prietenii de departe şi nu te mulţumeşti doar cu un mesaj. Dragostea cere sacrificii. Relaţia cu cerul se îmbunătăţeşte şi în loc să te simţi "happy cu Vyo de la Ciorogârla", te simţi "binecuvântat în prezenţa Tatălui".

 Caution: Facebook-ul e nociv! Renunţaţi la virus.

 P.S. Viaţa fară Facebook e mult mai bună! Din experiență o zic! Încercați…