luni, 24 noiembrie 2014

Amânare VS răbdare

E greu să aștepți... Fie că aștepți să ieși din pușcărie, fie că aștepți să îți nască soția sau să te măriți. Așteptarea nu poate fi mai grea sau mai ușoară, pentru că ea nu e măsurabilă. Chiar dacă, uneori, o asociem cu "nerăbdarea" și alte ori "groaza", în fond și la urma urmei, tot așteptare se numește.

Nu totul se rezumă la prezent, iar dorințele nu se împlinesc la clipeala ochiului pentru că viața nu e un spectacol de magie. 

Există două tipuri de așteptare:
1) Așteptarea bună , numită și răbdarea.
 Este o virtute; nu te naști cu ea, ci o înveți încet încet, zi de zi.
 Răbdarea se naște din iubire. Ea suferă și nădăjduiește totul, pentru că răbdarea pune nevoia celuilalt pe primul loc.
 Chiar dacă uneori ne fac să ne ieșim din minți, oamenii sunt pe pământ spre binele nostru: unii ne învață răbdarea, alții ne-o testează. 
La români se întâlnește mai rar această calitate, nu numai pentru ca "românașului îi place sus la munte", liber, singur și nederanjat, ci și datorită impulsivității noastre specifice și a dorinței de a da cu bâta/sapa în cutia craniană a interlocutorului.
Dumnezeu ne cere să fim răbdători, pentru că răbdarea ne aduce pacea. E greu să ai răbdare, mai ales când norii negrii întunecă zarea, iar viitorul pare (sau chiar este) un scenariu apocaliptic. Chiar dacă plouă și cerul e trist, soarele e dincolo de nori. Chiar dacă problemele sunt grele, Dumnezeu e tot timpul prezent, gata să îți ridice povara. Suferința e mai ușor de suportat când ești conștient că toate trec și acel ce rabdă în tăcere primește răsplata.

2) Așteptarea rea, numită și amânarea
Este întâlnită la orice pas și ni se potrivește ca o a doua piele. 
O purtăm cu fală, precum copiii de bani gata țoalele de firmă. 
Nu ne ferim de amânare, ba chiar o încurajăm - "cere-ți iertare mâine..."/ "împacă-te mâine..." / "schimbă-te mâine...". E ușor să amâni, ba chiar instinctual. Din vina ei au murit atâția oameni nemântuiți, atâția neîmpăcați cu familia. 
Amânarea e paralelă cu dragostea, pentru că prima vrea confort,a doua cere sacrificii.
 Amânarea este o refuzare conștientă a fericirii,  este eliberarea vrabiei din mână pentru pasărea de pe gard.
Amânarea este sinucidere zilnică, iar mâine poate fi prea târziu să mai repari ceva.
Cei ce amână nu sunt niciodată învingători, singurul lor premiu fiind dreptul de a fi mediocrii.

În viață trebuie să învățăm să așteptăm. Oricât ar fi de greu. Pentru că toate își au vremea lor. Iar vinul cel bun se dă abia la urmă. 
Cu toate asta, trebuie să avem grijă, pentru că uneori, de la prea multă așteptare, avem impresia că facem ceva așteptând, și asta nu e bine...

Trebuie să răbdăm nemăsurat răutatea și să amânăm la infinit răzbunarea. Să iubim adevărul, dar să iertăm greșelile. Să așteptăm cu nerăbdare venirea Lui, dar cu groază judecata. Pentru că atunci când răbdarea a luat sfârșit, vine pedeapsa pentru cei ce au amânat schimbarea.


-Sefora Geantă-

vineri, 7 noiembrie 2014

Fericirea - un lucru mare ascuns după un cuvânt mic

Viaţa e o alergare continuă. Încă de la paşii mamei ce se îndreaptă grăbită spre maternitate, până la paşii celor ce ne conduc pe ultimul drum, suntem în continuă mişcare. 
Nici o staţie, nici o pauză, nici o oprire. Trăim pe fugă, iubim între două sonerii de clopoţel, mâncăm din mers. (Numai de gândit gândim în reluare). Totul se deplasează cu o viteză copleşitoare care de multe ori ne ameţeşte lasându-ne leşinaţi prin vreun cotlon întunecat, pe vreo bancă acoperită cu zăpada căzută în luna mai.

Timpul trece prin noi şi noi  trecem prin timp. De multe ori însă trecem prin viaţă ca gâsca prin apă. Fără să lăsăm vreo urmă, fară să schimbăm ceva.  Numai timpul se mai oboseşte să lase câte-un semn asupra noastră. Un rid, o cicatrice, o inimă rănită, o lacrimă ascunsă în colţul ochiului.

Cred că fiecare om este în adâncul său un căutător de comori. Diferenţa dintre noi o face modul în care privim comoara şi valoarea pe care o are aceasta. Pentru asta, unii se obosesc dezgropând potcoave de cai morţi, pe când alţii nu se mulţumesc cu atât de puţin. Cu toate asemănările şi deosebirile, există o comoară râvnită de toţi. O comoară dorită şi de bogaţi şi de săraci, de profesori şi de elevi, de bătrâni şi de prunci. Comoara asta nu poartă un nume pompos, nici nu e împachetată în staniol. Nu-i nici dată cu sclipici ca să fure priviri, nici nu poartă eticheta vreunei companii renumite. E un lucru atât de simplu şi totuşi atât de complicat. Comoara asta e fericirea.

Fericirea, însă, nu-i un obiect, nu-i un cufăr, nici „Cloşca cu puii de aur”. Nu-i un vis, nici utopie. Pentru că fericirea există! Toată viaţa noastră o căutăm, dar de multe ori nu o găsim pentru că nu ne uităm unde trebuie. Alteori, chiar în momentul în care o găsim ne scapă printre degete asemeni unei vrăbii ce zboară atunci când ridicăm cutia pentru a ne uita la ea.

Sunt momente în viaţă când fugim de ce ne caută şi căutăm ceea ce fuge de noi. Problema pentru care suntem trişti este că noi tânjim (chiar suferim) după un anumit tip de fericire, care ni se pare nouă perfectă, şi refuzăm fericirea ce ne caută, cea de care avem nevoie cu adevărat.

Pentru unii fericirea e o pereche nouă de pantofi, pentru alţi e încă un etaj la casă. Pentru unii fericirea e să scape un weekend de părinţi, pentru alţii este o oră petrecuta de vorbă cu ei. Pentru unii fericirea e să ai iubit de Valentines day, pentru alţii este să ai mamă de 8 martie...

Fericirea nu este palpabilă pentru că e ceva ce ţine de mentalitatea fiecărui om. Cum nu există doi oameni la fel aşa nu există două concepţii identice despre fericire. Fericirea e o haină ţesută de mintea fiecăruia şi e concepută în aşa fel încât să se potrivească de minune pe croitor. Nu-i condamna pe alţii pentru că nu gândesc la fel ca tine; fericirea ta nu o să stea niciodată la fel de bine pe ei, nici invers.

Fericirea e la fiecare colţ de stradă, e pusă în fiecare om. Aşteaptă să fie găsită şi este suficientă pentru toţi. Însă aşa cum oamenii orbi nu pot vedea lumina zilei, nici nemulţumiţii nu pot vedea fericirea. Niciodată un om cârtitor nu va cunoaşte parfumul fericirii, pentru că nemulţumirile lui îl vor face locuitorul unei lumi inodore.

Fericirea nu e un simplu sentiment, este un mod de viaţă. E o trăire zilnică, 24/24.
Fericirea nu-i un lucru mare, ci este un milion de lucruri mici.
Fericirea nu este să ai de toate, ci să fii mulţumit de toate lucrurile pe care le ai.

Oricum fericirea pământească e şi ea trecătoare. Pantofii se dezlipesc, tinereţea trece, cei dragi se duc, casa cu n etaje ia foc, sau rămâne altuia... Fericirea absolută e abia dincolo... 
În momentele mele de linişte interioară văd în oglinda sufletului azurul paradisului şi parcă simt deja mirosul fericirii promise... Maranatha! 
Lângă El orice lacrimă va fi doar o simplă amintire...



 _Sefora Geantă_