joi, 24 decembrie 2015

Când ieslea e goală, sărbătorim degeaba...

Când s-a născut El, a împărțit istoria lumii în două. A separat lumina de întuneric, păcatul de neprihănire. Ne-a învățat smerenia, iubirea, dăruirea... N-a cerut palate, așternuturi de mătase, scutece de cea mai bună calitate. Dragostea se mulțumește și cu puțin. Pentru că dragostea suferă totul. Și frigul, și respingerea și ura…
Dar ce-ar fi fost ca păstorii, or magii, să găsească o iesle goala? Ce-ar fi fost ca El să nu se fi născut? Ar fi plecat acasă toți, exact așa cum au venit. Ba chiar dezamăgiți. N-ar mai fi dus nimeni vestea bună mai departe, n-ar mai fi existat creștini, nici oameni noi.

Cu ieslea goala, n-ar fi existat mântuire. Nici speranță. Ar fi fost o lume plină de venin. Pentru că fără jertfa de la Golgota, oamenii n-ar fi avut motiv să se schimbe în bine. Fără sacrificiul suprem, oamenii n-ar fi știut să se sacrifice la rândul lor.

O iesle goală înseamnă o lume cufundată în întuneric. O lume fără nici un Dumnezeu. O lume rece, indiferentă, plină de oameni singuri. O lume care trăiește după propriile reguli, urmărind doar folosul propriu. O societate înțesată de criminali, de avari, de corupți, de farisei, de mincinoși.  

O iesle goală înseamnă o lume egoistă. O lume care dă din coate, care pășește peste cadavre, care nu ține cont de nevoia altuia. O lume care nu cunoaște verbul „a da” și e străină de termenii „a împărți” sau „a oferi ajutor”. O lume care se zgârcește să dea o portocală unui sărac, care nu depune nici cel mai mic efort dacă nu-i în favoarea sa.

O iesle goală înseamnă o lume care trăiește fără a avea responsabilități. Fără a gândi în perspectivă. O iesle goală promovează „carpe diem, quam minimum credula postero” („trăiește clipa și fii cât mai puțin încrezător în viitor”).

O iesle goală înseamnă o inimă goală. O lume fără suflet, fără milă, fără empatie. O lume dominată doar de instincte și pofte…
Căci unde ieslea e goala, e doar forma fără fond. Doar religie, fără trăire. Sunt cumpărături, sarmale, artificii, lumânări, moaște, fățărnicie, crăciunițe. Dar inimile rămân reci. Și Dumnezeu… nu-i nicăieri!

Și cea mai mare problemă este că, deși Cristos s-a născut, deși a fost acolo, un prunc în iesle, născut ca să moară pentru omenire, noi trăim de parcă ieslea este (și a fost) goală.
l-am dat pe Isus afară până și din propria-I sărbătoare! Și continuăm să trăim ca și când n-ar fi existat vreodată. Unde nu-i Cristos , nu-i binecuvântare. Gem pușcăriile, spitalele, orfelinatele, azilele de bătrâni. Unde nu-i El, e lumea… și fericirea ei de scurtă durată.

Unde lipsește Dumnezeu, Crăciunul nu-i decât prilej de înbuibare, concedii și certuri.


Atâta timp cât ieslea inimilor noastre e goală, sărbătorim degeaba…

marți, 1 decembrie 2015

Deșteaptă-te române! Azi!

S-au luptat atâția pentru țara asta...
Au vrut-o mulți. Au apărat-o și mai mulți. Unii s-au contopit cu glia strămoșească zâmbind, știind că au luptat pentru ea până la ultima suflare. Au murit alții înainte să-și împlinească visul, înainte s-o vadă întregită. Și-au dat strămoșii noștri viața pentru ea… ca noi să fim azi liberi. Stăpâni în țara noastră, vorbind graiul nostru, iubind în felul nostru, având credința proprie, nu pe a altora.
Ne-am apărat țara de „păgâni”, de turci, de ruși, de toți invadatorii. Dar n-am știut să o apărăm de cel mai mare dușman… N-am știut s-o apărăm de noi înșine…

N-am știut s-o apărăm de avort. Iar azi plătim prețul. Și îl vor plăti și cei ce vor rămâne în urma noastră…
Se închid 3 școli pe zi, din lipsă de prunci. Strânși la grămadă, din mai multe sate, ca să se încropească clase, sunt discriminați și marginalizați. Și așa se învață românul cu suferința, încă de mic… Iar cornu’ și laptele nu vor sătura nicicând o inimă rănită.

N-am știut s-o apărăm de emigrare. Am blestemat-o și vorbit-o de rău în fața copiilor. Le-am sădit în inimă sămânța urii și ea le-a anihilat și ultimul strop de patriotism. Azi, tot mai mulți pleacă… Răman în urmă batrâni uitați, copii ce cresc fără părinți, vile în care domnește pustiul 11 luni pe an. Au plecat mulți români, și or să mai plece. Că aici „n-au viitor”. Cine spune că n-au?! Există viitor dincolo de fiecare șansă acordată…

N-am știut s-o apărăm de hoție, și azi, ne vindem pământul de sub picioare străinilor. Egoiștii de noi! Și cei de mâine ce-or să moștenească?

N-am știut s-o apărăm de nepăsare. Iar acum, e totul în paragină. S-a scorojit iubirea din noi, cum s-a scorojit varul prin casele bătrânești.

N-am știut s-o apărăm de influențele altora. Și așa am ajuns să uităm cine suntem. Sau mai rău – să ne fie rușine că suntem români…

N-am știut să o apărăm de obrăznicie, iar azi nu mai știm ce-i ăla „respect”.

N-am știut să ținem standardul sus. Acu ne văităm că-s multe biserici și prea puține spitale. Dar că-s cârciumi la fiecare colț nu zice nimeni nimic!

Cică suntem creștini de 2000 de ani (am fi în stare să zicem că dinainte de Cristos!). Creștini cu numele. Cu viața și trăirea - mai puțin spre deloc. Românii L-au închis pe Dumnezeu în biserică pentru a fi liberi în lume, spunea Iorga.

Ne fălim cu orișice, când defapt n-avem cu ce…

Ne-am îngropat sufletul în gunoaie și mizerie ș-am înălțat deasupra turle de biserici. Deja am făcut din creștinism o afacere. Și tot noi vom avea de suferit. Cu bani, dar fără Dumnezeu, tot în pierdere ieșim. Românii n-au nevoie de clădiri, de baruri, de catedrale și mănăstiri. Au nevoie de Dumnezeu! Unul care nu-i uitat între ziduri în timpul săptămânii. Că degeaba crezi în Dumnezeu dacă trăiești ca și cum n-ar exista.

Deșteaptă-te române! Nu lăsa lucrurile așa cum sunt. Nu te baza pe ideea că vei pleca de-aici. Și-n Spania, și-n SUA, și la capătul lumii, tot român rămâi… Poate că vei pleca, dar cei dragi ai tăi vor rămâne. Într-o țară în care e din ce în ce mai greu să trăiești. Și tu, într-o zi, oriunde ai fi fugit, tot o să te întorci înapoi. Și ce vei mai găsi?

Deșteaptă-te române! Fă din țara asta, o țară demnă să-ți crească pruncii. O țară pe care ei s-o iubească așa cum, poate, tu n-ai facut-o ( că nu te-a învățat nimeni). O țară în care să stai de drag. O țară care, pe lângă peisaje frumoase, să aibă și oameni frumoși. Cu suflet de aur! Că-s unii așa săraci încât singura lor bogăție sunt banii…

Deșteaptă-te române! Nu aștepta să-ți cadă totul din cer, așa cum e tradiția. Fii tu mai diferit! Schimbă tu ce n-au schimbat alții până acum. Că dacă n-o faci tu, atunci cine s-o faca?

Deșteaptă-te române! Azi! Mâine s-ar putea să te deștepți degeaba…

„Eroi au fost, eroi sunt încă
Şi-or fi în neamul românesc!
Căci rupţi sunt ca din tare stâncă
Românii, - orişiunde cresc.” (Ioan Neniţescu)

La mulți ani România, oriunde te-ai afla!



_Sefora Geantă_



luni, 7 septembrie 2015

De ce mor tinerii?

Unii dintre voi ne spuneţi adolescenţi teribilişti. Alţii tineret. Unii credeţi că nu mai avem nici o şansă de reabilitare, alţii continuaţi să speraţi la un viitor mai bun.

Da, generaţia noastră n-a prins războiul, nu ştim să ţinem arma în mână. Nici un glonț nu ne-a străpuns pe front, dar asta nu înseamnă că nu suntem răniţi. Noaptea, când nu-i vede nimeni, mulţi plâng înfundat şi muşcă din pernă regretând deciziile luate, urmând ca a doua zi să afişeze din nou acel zâmbet mai fals ca produsele chinezeşti. Majoritatea, dacă nu toţi, considerăm că a-ţi expune sentimentele în public e dovadă de slabiciune. Or noi trebuie să fim puternici (sau măcar să dăm impresia asta). Nu?

Suntem greu de înţeles, mai ales când refuzăm să comunicăm. Dar şi tăcerea-i un răspuns… Câteodată prea dur şi brutal ca să fie luat în considerare.
Avem nevoie de înţelegere. Toţi oamenii cărora li se dă o şansă la viaţă (mai exact cei care scapă de blestematul avort), toţi părinţii, toţi oamenii mai în vârstă, toţi au trecut cândva pe aici. Problema e că prea mulți uită că au fost şi ei tineri cu defecte şi bravează în faţa noastră, bazandu-se pe principiul "dacă n-au fost de faţă, sunt obligaţi să creadă ce spunem noi"

Refuzăm uneori adevărul. Din teamă că, ştiindu-l, ni se vor sfărâma şi ultimele cioburi de vise rămase prin suflet. Spun cioburi pentru că multe vise ni le-au spulberat alţii deja. O învăţătoare care şi-a făcut elevul prost sau incompetent, un părinte care i-a spus copilului că nu-i bun de nimic, un "mai bine nu te năşteai!" Sau un "tu n-ai nici o şansă! Nu vei reuşi niciodată."
E nevoie de câteva secunde să arunci o vorbă, ca să produci o rană ce nu se mai vindecă într-o viaţă.

Nici noi nu ştim ce vrem. Ba ne îmbraţişăm cu singurătatea, ba ne lepădăm de ea. Oricum, ea ne rămâne cel mai fidel tovarăş.
Ne închidem în noi, ori ne plângem în faţa tuturor. Căutăm alinare în iubire, în cărţi, în somn, în filme, în săli de fitness, în alcool sau droguri, în dezmăţ, în like-uri. În tot ce-i rău. Şi unii în mâncare. Dar mai devreme sau mai târziu toţi realizăm că prăjitura la început atât de dulce a prins gust de cianură iar în văzduh pluteşte un miros stătut, de moarte. Ferice de cei ce-şi găsesc alinarea în Dumnezeu!

Ne plictisim repede. Nu ducem treaba la bun sfârşit. Nu facem lucrurile bine sau le facem în silă. Nu-i ciudat că ne-a pierit cheful de viaţă chiar dinainte să descoperim cum e viaţa defapt?!
Cocoşaţi sub povara grea, dar invizibilă pentru restul lumii, ne transformăm încet în Quasimodo adaptat la viaţa în secolul 21. Purtăm în spate saci de suferinţă, de neînţelegere, de ură, de regrete şi remuşcări tânjind  după oameni care să ne înţeleagă. Ne aplecăm sub povara chinuitorului "niciodată nu voi fi suficeint de bun" şi uităm să mai privim la cer,  tocmai când acela-i singurul loc de unde ne vine izbăvirea.

Unii fug de biserici şi de credinţă, spunând că-i ceva de modă veche. Nu se mai poartă. Nu mai are priză, ba chiar strică reputaţia. "Ce-o să spună gaşca despre mine dacă merg? Mă vor crede nebun."

Cei care încă mai frecventează lăcaşele de cult, o fac din 3 motive: fie de frică, fie din obişnuinţă, fie din dorinţa de a-L căuta pe Dumnezeu. Membrii din primele două categorii or să dispară şi ei pe parcurs. Când te căsătoreşti şi ieşi de sub papucu’ lu’ taticu’, adio biserică! Şi din păcate, există destule cazuri care confirmă teoria asta.

E din ce în ce mai greu să ţii tinerii în biserică, pentru că nu prea mai avem cu ce-i atrage. Bătrânii nu acceptă mentalitatea nouă, tinerii pe cea tradiţională. Unii se vaită că aud "ropote" în biserici, de la tocurile fetelor, ceilalţi se vaită că-s numai "cântări pe 7 beregăţi", lipsite de vlagă şi bucurie. Rezolvarea? Să lase fiecare de la el.

Am spus unor surori că bisericile care trag cu dinţii de sfânta tradiţie or să se golească curând. Au făcut ochii mari de uimire. E simplu, le-am explicat, tinerii vor pleca pentru că nu le place atmosfera, iar bătrânii rămaşi vor trece dincolo, că-s tare mulţi pe ultima sută de metri. Iniţial au râs, dar apoi mi-au dat dreptate.

De ce mor tinerii?
Pentru că nu mai au speranţă.

Care-i soluţia?
Trâmbiţaţi speranţa! Strigaţi în gura mare că există o Soluţie pentru orice problemă, un Remediu pentru fiecare boală. O cruce care primeşte saci de poveri şi oferă în schimb eliberare şi pace.
Vorbiţi oamenilor despre Cel ce poate ierta orice păcat, oricât de greu ar fi! Zâmbiţi-le înţelegător! Oferiţi îmbrăţişări! Întindeţi mâna celui ce are nevoie de ajutor!

Menţineţi flacăra speranţei aprinsă! Atâta vreme cât pâlpâie, încă n-am pierdut lupta!

Şi tot ce faceţi, faceţi cu pasiune! Pasiunea e speranţă!


P.S. Lumea are atâta lumină câtă răspândim noi. Stând ascunşi sub obrocul comodităţii, îi lăsăm în întuneric. Şi lipsa luminii e moarte sigură.



_ Sefora Geantă_

vineri, 10 iulie 2015

Ce-ar fi... să nu ne mai tăiem aripile unii altora?!

Boli vechi, oameni noi. Descurajarea atacă din nou făcând victime chiar şi dintre cei mai puternici soldaţi. Nu ţine cont de vârstă, poziţie socială, nume sau naţionalitate. Spinii descurajării sunt gata să înăbuşe orice sămânţă de speranţă ascunsă prin vreun colţ de inimă.
Acesta e cimitirul mizeriei umane – locul unde toate visele mor.
Cineva spunea că până şi cel mai desăvârşit artist poate fi descurajat de critica sau de indiferenţa celei mai desăvârşite nulităţi. Pentru că aşa suntem noi oamenii – sensibili... Chiar dacă încercăm să ascundem asta…

Ne descurajează oamenii. Ne descurajează eşecul. Ne descurajăm singuri.

Spunem o vorbă, poate chiar în glumă, fară să realizăm că poate răni omul de lângă noi. Uneori descurajăm voit, de teamă ca muritorul căruia ne adresăm să nu ajungă pe scara vieţii cu o treaptă mai sus decât noi. Descurajăm câteodată pentru simplul fapt că viziunea noastră nu coincide cu a celuilalt, că ţintim prea jos şi credem prea mult în imposibil. Descurajăm din invidie şi din ipocrizie. Descurajăm prin indiferenţă. Descurajăm pentru că n-avem altceva mai bun de făcut…

Ne lăsăm descurajaţi pentru că pierdem din ochi ţina. Pentru că o mică turbulenţă ne poate distrage atenţia; un mic eşec ne poate face să aruncăm arma în colb şi să ne dăm bătuţi. Aşa uşor! Mult prea uşor…
Renunţăm pentru că nu avem încredere în noi şi ne subestimăm. Înăuntrul fiecăruia există o forţă creatoare mai mare decât bănuim. Problema e că mulţi trecem prin viaţă fără să fi descoperit măcar o părticică din ea. Altfel spus, trăim degeaba…
Abandonăm lupta pentru că avem prea multă încredere în ceilalţi şi ne lăsăm influenţaţi de vorbele lor. Uităm prea des că fericirea noastră nu trebuie să depindă decât de voinţa propriei persoane.
Alegem descurajarea pentru că ne e frică să pierdem. Ne e frică să ne facem iar de râs, să ni se calce mândria şi orgoliul în picioare. Să ne stricăm reputaţia.
E adevărat, mediocrii nu îşi strică imaginea, dar nici nu ajung eroi vreodată…

Să te laşi descurajat e ca şi cum ai merge de bună voie acolo unde ştii că sunt nisipuri mişcătoare. Pentru că ea, descurajarea, nu te ţine doar pe loc, ci te trage în jos. Atât de mult încât într-o zi o să te înghită pământul fără să laşi nimic în urmă. Asta-i cea mai mare înfrângere: să te laşi descurajat...

Este trist că petrecem mai mult timp pentru a felicita oamenii care au reuşit decât pentru a încuraja pe cei care nu au reuşit. Îndopăm sănătoşii cu pastile în loc să le dăm celor bolnavi.

Trebuie să acceptăm eşecul, dar nu ca pe un capăt de drum, ci ca pe antrenamentul ce ne pregăteşte pentru victoria de mâine.  

Descurajarea şi eşecul sunt două din cele mai importante trepte spre succes, spunea Dale Carnegie.

Indiferent de unde porneşti, nu te lăsa descurajat! Toţi oamenii au ajuns unde sunt, pentru că mai întâi de toate au pornit de undeva.

Nu descuraja pe nimeni, indiferent de cât de încet înaintează! Fără să realizezi că vorbele tale atârnă greu în ochii cuiva, poţi priva întreaga oamenire de binecuvântările ce puteau fi primite prin el…

Luptă şi mergi înainte! Demonstrează celorlalţi că tu poţi face posibil ceea ce pentru ei era imposibil şi de imaginat.

Încurajează oamenii să îşi urmeze visul! Să îşi găsească un scop în viaţă. Să ajugă sus...
Poate mâine vei uita că ai spus o vorbă bună unui om singur şi descurajat, dar îţi garantez că el nu va uita niciodată.

Descurajarea e arma Diavolului. Ea naşte oameni mediocrii, cu ochii lipiţi de asfalt, cu inima ruptă de cer. Naşte îngeri cu aripile tăiate...
Uneori ne e greu să acceptăm rolul distribuitorului de speranţă, pentru că mai degrabă avem nevoie să fim încurajaţi decât să încurajăm. Dar dacă n-o facem noi, atunci cine o va face?


Vă provoc la ceva… Ce ar fi… să nu ne mai tăiem aripile unii altora?!



_ Sefora Geantă_

marți, 2 iunie 2015

Oamenii plâng. Deseori degeaba.

Ne-am învăţat să plângem după oameni.
Plângem pentru că nu-i mai avem lângă noi, plângem din invidie că îi are altcineva. Plângem când nu ne bagă în seamă, plângem când nu ne lasă în pace. Plângem până şi după oameni pe care nu i-am avut niciodată. Cred că dacă am plânge PENTRU ei şi CU ei, atâta vreme cât încă îi avem aproape, n-ar mai fi nevoie să-i plângem când pleacă. Pentru că n-ar mai pleca.

E obligatoriu să înţelegem că nu tot ce pierdem este o pierdere.
Plus ca nimeni nu pierde pe nimeni, pentru că nimeni nu posedă pe nimeni.
Nimeni nu fură pe nimeni, pentru că a părăsi e o alegere conștientă. E adevărat că oamenii pot fi influențaţi, dar depinde numai de ei dacă pleacă sau nu.

Oamenii vin și pleacă din viața noastră ca trenurile, iar în gara sufletului nu staţionează decât atât cât au nevoie. Sau cât avem noi...
Și fiecare își caută gara care îi place. Unii țin cont de aspectul exterior, alții de cât de bine se simt acolo. Unii caută gări curate, sau pustii, alții preferă gările cu aurolaci. Fiecare gară atrage omul care îi seamănă, care se integrează cel mai bine în peisaj... Uneori, mai uităm bagaje prin gările altora, și le producem suferință. Iar ei se amăgesc cu speranța că într-o zi o să ne întoarcem după ele. Dar nimeni nu se mai întoarce! Și tot trecând prin zece mii de gări, ne trezim că ajungem la destinație fără bagaje. Săraci. Pentru că am pierdut totul pe drum.

În viață e după preferințe. Cineva spunea că familia ţi-o dă Dumnezeu, dar prietenii te lasă să ţi-i alegi singur. Și atunci de ce suferim? Pentru că nu alegem corect! Pentru că alegem în funcție de ce izbește ochiul. Frumusețe. Bani. Faimă. Mașini. Funcții.
Nu prea se mai uită nimeni la suflet. A devenit deja ceva prea neînsemnat ca să mai fie luat în considerare. Sufletul e uitat, undeva, într-un colţ, precum Cenușăreasa...

Cine-și face mulți prieteni o face spre paguba lui. De ce? Pentru că tot ce e la grămadă nu e verificat bine. E ca o pungă de grâu. Cine stă să aleagă fiecare bob în parte și să-l verifice?! Nimeni... Așa te trezești cu neghină, pietre, pleavă; și prea puțin grâu...

Dacă lăsăm accesul liber pentru oricine, logic că or să își facă toți de cap! Și fiecare faptă își are consecinţele ei. Vai de cel ce se încrede în om!

Poate că oamenii nu se uită uşor, sau nu se uită niciodată, dar sigur se poate învăța să trăiești fără ei.
Cei de care avem cu adevărat nevoie nu vor pleca niciodată, pentru că nimeni nu primeşte o cruce mai grea decât poate duce.

Împrieteniţi-vă cu oameni care se tem de Dumnezeu. Compania lor va fi spre folosul sufletelor voastre. Sunt rari oamenii cărora le mai pasă de sufletele altora, pentru că nici de sufletul lor nu le mai pasă la prea mulți.
Căutați ca prin tot ce faceți să îmbogățiţi pe alții.
Nu ţineţi cu dinții de relații care nu-și au rostul, care vă fac mai mult rău decât bine. Dar nici nu rupeţi firul prieteniei din orice. Chiar dacă l-aţi lega mai târziu, nodul va rămne pentru totdeauna...
Nu alergați după oamenii care pleacă din viața voastră. Dacă prezența lor v-ar fi fost absolut necesară, n-ar mai fi fost nevoie să plece. Nimic nu e la întâmplare.
Dar înainte de toți și toate, împrieteniţi-vă cu singurul care nu vă va dezamăgi niciodată - Dumnezeu!



_Geantă Sefora_

sâmbătă, 16 mai 2015

Cum să arăţi că îţi pasă

Trăim singuri, uitaţi şi plictisiţi. Doar noi şi telefoanele noastre. Când e pană de curent sau pică netul, suntem în stare să începem cel de-al Treilea Război Mondial, să punem tunurile pe Enel. 
E adevărat şi faptul că nu depindem de bucăţile astea de plastic, ci de oamenii cu care vorbim… dar, cu toate astea, devenim tot mai singuri pe zi ce trece. 
Nu se mai nasc eroi pentru că nu mai sunt oameni dispuşi să se sacrifice. În schimb, creşte numărul de "emokizi" şi de sinucigaşi, pentru că eroii noştri s-au transformat în monotonii dezinteresaţi, de care ne lovim pe toate străzile.

Într-o lume în care confortul personal e pus pe primul loc, arată că eşti diferit! Arată că ţie îţi pasă!

7 paşi prin care arăţi că îţi pasă:

1. Spune adevărul, oricât de dureros ar fi el. Spune-l cu riscul de a răni, pentru că oricum nimic nu poate să rănească un om mai tare decât să fie minţit frumos. Adevărul dezgroapă morţii şi îi trezeşte la viaţă, dar minciuna îngroapă oamenii de vii. Rănile, odată curăţate, vor începe să se vindece.

2. Ascultă, oricât de multe ai avea şi tu de spus; oricât de mult ar vorbi celălalt. Nu-ţi pune căştile indiferenţei în urechi. Nu fugi de teamă să nu fii şi tu afectat de problema lui. Ascultând problemele altora, te ajuţi şi pe tine însuţi, pentru că îţi e distrasă atenţia de la problemele tale. Ascultă cu urechea inimii. Abia atunci coarda sensibilă va fi mişcată şi va începe cu adevărat să îţi pese.

3. Nu judeca, oricât de ispitit ai fi să faci asta; oricât de îndreptăţit ai crede că eşti. Încearcă să te pui în locul celuilalt. Niciodată nu vei înţelege cât de greu i-a fost unui om, până nu vei trece şi tu prin aceeaşi problemă. E foarte greu să aplici vechea zicală indiană "Nu judeca pe altul până ce nu ai umblat un kilometru în mocasinii lui", fără ca mai întâi tu să te fi descălţat de mocasinii tăi. Nu-l judeca pe celălalt doar pentru că tu te înfrânezi. Adevărul e că şi tu calci legea, doar că în alt mod. Acelaşi care a zis „să nu furi/minţi/ucizi” etc. a zis şi „să nu judeci”.

4. Ajută, oricât de istovitor ar fi. Oamenii sunt puşi în comunităţi, şi nu trăiesc singuri în vârf de munte, pentru că au nevoie unul de celălalt. Pentru că au nevoie să se ridice unul pe altul. Ajută,  măcar pentru că n-ai alt lucru mai bun de făcut…

5. Încurajează, oricât de greu ar fi să găseşti cuvintele potrivite. De un singur cuvânt sau gest poate atârna viaţa unui om. Nu-i uşor să pui balsam pe răni, dar dacă o faci din inimă, vorbele vindecătoare vor izvorî de la sine.

6. Interesează-te de celălat, oricât de ocupat ai fi. A căuta un om şi a-l întreba, pur şi simplu, dacă e bine, e un gest minor, dar are mare greutate. Fii tu omul potrivit. Cel care, căutându-i pe alţii, îi face să uite că nu îi mai caută nimeni altcineva.

7. Sacrifică-te, oricât de mare ar fi preţul. Cine iubeşte se sacrifică pentru fericirea celuilalt. Mult mai valoros decât să mori pentru aproapele tău, e să te sacrifici pentru el zilnic şi cu discreţie.
Cel mai mare dar pe care îl poţi face unui om este timpul tău. Pentru că odată trecute, clipele nu se mai întorc înapoi.

Oamenilor nu le pasă cât de multe ştii, până nu ştiu cât de mult îţi pasă.

Iubirea se măsoară în clipe. Clipe în care uiţi de tine şi îl pui pe celălalt pe primul loc.  


Pentru a aprecia pasiunea unui om, ar trebui să cunoaştem ce preţ au pentru el toate lucrurile pe care le sacrifică pasiunii sale. 
Cândva, când vei crede că toţi te-au uitat, vei vedea că aceia lângă care ai fost când au avut nevoie, îţi vor întoarce favorul.

Apreciază oamenii care îşi fură din timpul lor, pentru a-şi petrece timp cu tine. 
Fii genul de om pe care ai vrea să îl întâlneşti. 
Sacrifică-te şi învaţă să iubeşti. 
Arată chiar acum cuiva că îţi pasă!


_Geantă Sefora_

joi, 16 aprilie 2015

S. O. S.! Acum, cât nu e prea târziu...

Indiferenţa ucide. Cu sânge rece. E opusul iubirii. E mai dureroasă decât ura… E ca o injecţie cu moldamin, făcută direct în inimă.
Indiferenţa se răspândeşte rapid, e tot mai des întâlnită. E o stare generală ce caracterizează societatea, şi care a început, din păcate, să afecteze şi biserica.
Mă doare starea Bisericii. Cel mai mult… Aleargă răniţii la ea, căutând alinare, şi nu-i bagă nimeni în seamă! Avem biserici cu sute de membrii, ni se predică despre iubire, cântăm „vreau să-nvăț să leg o rană”, ne rugăm să se schimbe România, și nu se întâmplă nimic… Ne întrebăm de ce nu face Dumnezeu nimic, când defapt problema e la noi. Noi astupăm izvorul binecuvântării! Cu nepăsarea noastră. Cu monotonia. Cu confortul…
E posibil să vină un om străin la biserică și din zeci/sute de oameni să nu îl bage nimeni în seamă?
Normal că se poate! Încet încet am renunțat la cultul părtășiei. La 12 fix se încheie programul, la 12 și un minut deja toți suntem înghesuiți la ușă, ne urcăm rapid în merțane și fuga acasă, la sarmale și la plasma de 1 metru jumate. Fără comunicare, fără pic de sacrificiu. Cei care nu se fofilează așa repede și rămân, eventual fac vreo doua selfie-uri cu prietenii, după care pleacă cu gașca la un suc.
Și ne mirăm că suntem singuri...

Oamenii au nevoie de sprijin, pentru că e plină lumea de semeni ce udă pernele cu lacrimi în fiecare noapte, de tineri ce se simt neiubiţi, neapreciaţi, părăsiţi. Zilnic ghilotina nepăsării face noi victime, şi în spatele cortinei, peisajul e apocaliptic.
Uneori, de la prea multă durere (alteori din simplu egoism), ajungi indiferent. Îţi scoţi inima din piept, o pui într-un borcan, şi apoi o laşi la loc sigur. De teamă să nu ţi-o (mai) frângă cineva, de teamă să nu suferi mai mult. Aşa se face că străzile României sunt pline de oameni fără inimă. La propriu. Şi când nu mai ai inimă, e logic că nu mai simţi nimic, nu mai empatizezi, nu mai vezi ce e în jur.

Păzeşte-ţi inima mai mult ca orice, căci din ea izvorăşte viaţa. Din inimă izvorăşte compasiunea, cea care poate schimba naţiuni. Dintr-o inimă bună izvorăsc vorbe înţelepte, ce alină alte inimi, repară minţi dereglate, opresc războaie și aduc pacea. Dintr-o inimă binecuvântată porneşte dorinţa de a spune stop avortului, stop indiferenţei, stop urii, stop păcatului… Stop!

O inimă aleasă e leacul oricărei boli, de orice natură. Îți vindecă ochii și te ajută să vezi dincolo de interesul propriu. Îți curăță mintea. Îți dă vorbe pline de duh. Mâini gata să mângâie. Picioare gata să meargă kilometrii întregi pentru a sluji. Buzunare fără fermoar, deschise pentru cei aflați în nevoie.
O inimă aleasă face bine și posesorului și celor din jur.
O inimă aleasă e cheia spre schimbarea omenirii.
O inimă aleasă e o mică fărâmă de paradis. 
O inimă aleasă aduce zâmbetul pe fața lui Dumnezeu...

Luptați cu indiferența! Căutați să aveți inimi alese! Ajutați oamenii, chiar știind că nimeni nu va afla niciodată cât v-ați sacrificat! Oferiți fără să așteptați vreun răspuns, vreo răsplata! Iubiți nelimitat! Îmbrățișați oamenii! Zâmbiți mai des!


Aduceți cerul pe pământ…


_Sefora Geantă_

duminică, 5 aprilie 2015

Cu pași repezi, către final...

Nu cred că viața e cel mai mare dar pe care îl primește omul, ci libertatea de a face ce vrea cu ea. Numai că, liberul arbitru este, totodată, și cel mai mare blestem al omenirii.

Dumnezeu nu ține în lesă pe nimeni. Nu intră cu bocancii în sufletul nimănui, nu pune piciorul în prag. Nu-i musafir nepoftit. Dacă nu-L accepți, nu insistă. Dumnezeu nu-i negustor de suflete, El e făuritor de suflete. Nu oferă vieți la reducere. Nici două la 10 lei. Nici nu dă mai multe celui ce face mai mulți kilometrii în genunchi sau celui ce sta în vârf de munte.

Ni se dă, deci, șansa de a ne trăi viața după bunul plac. Problema este ce alegem să facem cu șansa asta. Singura șansă! (Foarte foare puțini oameni o mai primesc pe a doua. Nu îți irosi viața bazându-te pe ideea că ești unul din ei. S-ar putea să ratezi singura șansă de a trăi cu adevărat...)

Nu trebuie să stai între patru scânduri, lipsit de vlagă, pentru a fi un om mort. Există și morți care merg pe stradă (unii din ei se dau cu rolele, alții claxonează la semafor), pe lângă care trecem zilnic, cu care interacționăm deseori. Morții se ascund și în spatele zâmbetelor false, ale costumelor Armani, ba chiar dincolo de zidurile bisericilor. 
Ambalajul exterior trădează rareori cimitirul din interior. Doar dacă îi privești adânc în ochi începi să simți miros de suflet degradat. Și cel mai greu e când îți moare sufletul...

O viață irosită e una în care alergi după plăceri. După bani. După faimă. Viața nu-i ca matematica. Degeaba tot aduni. La sfârșit îți va da tot cu minus...
O viață irosită e o viață petrecută căutând fericirea la capătul pământului, când defapt ea e la o atingere de mână distanță de noi.
O viață irosită e o viață în care încerci să amâni sfârșitul. Tot fugind de ce va fi, uiți să te bucuri de ce este.
O viață irosită e o viață în care nu lupți pentru nimic de teamă să nu pierzi. În care te lași purtat de valuri, cu speranța că, poate, într-o zi, te vor duce ele la țărmul făgăduinței.

Viața adevărată e o viață trăită pentru alții. O viață în care legi răni, în care bandajezi aripi, în care reclădești ceea ce alții dărâmă. O viață în care aduci bucuria în ochii cerșetorilor, zâmbetul pe fețele scăldate în lacrimi. Idealul în viață e ca pe oriunde treci să lași lucrurile mai bune decât erau înainte ca tu să ajungi acolo.

Un om înțelept spunea că adevărații visători nu sunt cei care visează, ci aceia care-i ajută pe alții să-și vadă visul în podul palmei. Tot așa, cred că adevărata viață nu înseamnă să trăiești căutând fericirea personală, ci căutând să faci pe alții fericiți. Căutând să fi motivul pentru care altul să vrea să meargă mai departe.

Cît timp trăiești pentru alții, viața va curge de la sine. Bogatul a trăit atâta vreme cât a trăit Lazăr. Pentru că datoria lui era să îl ajute pe sărac, să îl întrețină. Chiar dacă el nu a realizat asta. Când Lazăr a murit, a murit și el. Își încheiase misiunea...
Se spune că adevărata integritate înseamnă să faci ce e corect, chiar știind că nimeni nu va afla niciodată ce ai făcut...

Într-un minut mor aproximativ 107 persoane pe tot globul. Dacă ai reușit să termini de citit eseul ăsta înseamnă că ești mai norocos decât alte câteva sute de oameni din întreaga lume. Ție ți s-a prelungit firul vieții; mulțumește-I pentru asta. O poți face schimbând, mai mult sau mai puțin, scopul vieții tale...


_Geantă Sefora_


marți, 31 martie 2015

Indiferenţa - Marian Dobrin

Mă-ntrebi de am sau nu prieteni? Păi nici duşmani eu nu mai am;
În jur e doar indiferenţă şi nu mai sper în ce speram.
Indiferenţa tuturora alăturată de a mea,
Rezultă una generală şi ne-am obişnuit cu ea.
Vezi oameni reci, nepăsători, ce trec pe lângâ suferinţă,
Parcă-au uitat că sunt creştini, vorbesc în râs despre credinţă.
Mă înspăimânt când văd că lumea, aproape crede că-i normal,
S-audă zilnic despre drame, de parcă-ar fi ceva banal.
Au devenit indiferenţi, cu inima un sloi de gheaţă,
Nimic nu mai tresare-n ei, nu vezi o lacrimă pe faţă.
Şi ne-am îndepărtat enorm, chiar şi de rudele de sânge
Şi-atunci când moare câte-un om, aproape 
nimeni nu mai plânge.

luni, 16 martie 2015

Cu toată speranţa înainte!

Sătui de viaţa cotidiană, de monotonie şi facturi la gaze, de singurătate şi zile negre, ne retragem sub carapacea viselor şi începem a ne făuri o lume perfectă, în care trăim perfect şi totul e aşa cum vrem noi să fie. O lume în care nu există lacrimi, nici teme sau ceas deşteptător. O lume în care avem greutatea potrivită, suntem înconjuraţi doar de oamenii pe care îi dorim în preajma noastră şi ni se oferă iubire exact de la cine vrem să primim. O lume fără inimi frânte, fără familii dezbinate, fără datorii, fără ştirile de la ora 5, fără cerşetori, fara vene tăiate… O lume ideală… Şi în acelaşi timp ireală.

Omul se refugiază în lumea viselor atunci când nu e mulţumit de realitate. Dar asta nu înseamnă că lumea reală nu mai există. Sau că se va asemăna câtuşi de puţin cu utopia. Nu! Lumea aceasta rămâne la fel. Durerile nu dispar peste noapte. Lacrimile nu încetează să curgă. Oamenii încă mor. Soarele tot intră în nori. Dar asta nu înseamnă că nu ma există speranţă…

Pentru că e o diferenţă majoră între a visa şi a spera.
Speranţa te ţine cu picioarele pe pământ şi cu ochii aţintiţi la cer. Ea e conştientă de realitatea crudă a vieţii, dar şi de faptul că există şansa ca într-o zi totul să se schimbe în bine. Speranţa e singura ancoră din lume care are abilitatea ca, la momentul potrivit, să se transforme în aripi de înger. Speranţa îţi cere aşteptare. Valoarea unui lucru creşte odată cu greutatea efortului depus pentru a-l obţine.
Visul este exact opusul. El nu numai că te detaşează de realitate şi te face să vieţuieşti într-o lume închipuită, cu capu-n nori, dar visul nu te lasă deloc să aştepţi. El vrea totul de-a gata. Rapid. Un fel de fast-food al sufletului.  Visul e o altă mască a egoismului – te face să trăieşti doar pentru tine, doar ca să îţi fie ţie bine (uneori, dar foarte rar, visul e o formă de autoapărare). Visul e refugiul oamenilor care se iubesc prea mult pentru a-şi strica manichiura în greutăţile vieţii.

Toată viaţa aceasta, cu bucurii şi dureri, cu pierderi şi câştiguri, cu lecţii învăţate pe pielea noastră sau din greşeala altora, toate experienţele prin care trecem, au rolul de a ne şlefui, de a ne face puternici.

Suferinţa e o necesitate. Ea vine totdeauna la timpul potrivit şi vine spre binele tău. Niciodată nu uita să mulţumeşti pentru suferinţa prin care treci. Doar ea te poate ajuta să te maturiezi, să înveţi, să ajungi omul care ai fost destinat să devii. Cineva spunea că o mare liniştită nu a născut niciodată un marinar experimentat. Doar furtuna l-a învăţat ce avea nevoie.

Suntem născuţi să fim învingători. Orice barieră e deja doborâtă, pentru că nu e încercare prin care să trecem şi pentru care să nu fi fost pregătită deja ieşirea din ea.

Oricum, şi suferinţa are un sfârşit. E limitată şi de scurtă durată.


Vă condamn la fericire! 


_Sefora Geantă_

vineri, 6 martie 2015

Femeia - cadoul care te alege

Stau chircită pe un scaun și privesc pe geam. Ninge. În calendar cică e primăvară. Martie. În inimi însă... Ca afară. Se pare că o să mai trecem ceva vreme cu bocancii prin sufletele altora.

Vorbeam cu un prieten ieri și zicea că dacă Ziua Femeii ar fi vara, ai putea să îi duci flori de câmp. O margaretă ruptă de la marginea drumului. Costuri minime. Abia atunci mi-a picat fisa. Până și primăvara începe comercial! Sunt rare florile în martie, d’aia iese afacerea bună.  
Și totuși... n-am văzut nici un bărbat (nici măcar nu am auzit de vreunul) care să culeagă un buchet de maci și să-l ducă acasă nevestei. Deși e gratis. Probabil niciunuia nu i-a trecut prin cap. Sau poate florile se dau doar până o treci pe numele tău...

Un francez spunea că fericirea o face pe femeie frumoasă și dragostea o face fericită. Adevărul e că nu există femei urâte, ci doar femei fericite și femei nefericite. 
E așa simplu să faci o femeie să zâmbească, încât uneori mă gândesc fie că bărbații nu realizează cu câtă ușurință ne pot schimba starea, fie nu vor să o facă.
Primăvară nu se face cu o floare. Dar asta nu e o scuză pentru a vă salva banii. Zâmbetele costă...

Mulți au încercat să-și spună părerea despre femeie, s-o rezume în cuvinte, fie ele pompoase sau seci. Mulți au definit-o sub diferite forme, privind-o prin lupa admirației, a ironiei, a urii. Mulți au spus CE ESTE femeia, dar eu vreau să spun CE NU ESTE ea.

În primul rând femeia nu este bărbat. Ea nu gândește și nu simte ca el.
Nu dispune de aceeași forță. Este mult mai fragilă, atât pe plan fizic, cât și sentimental. Nu se poate ascunde în spatele durității, nu poate ține lacrimile în ea la infinit. 
Nu poate rezista fără iubire, la fel cum un bărbat nu poate rezista fără respect.
Gândește mai mult cu inima decât cu mintea. Trece toate lucrurile prin prisma sentimentalismului. E dispusă să ofere orice pentru a primi iubire (ceea ce nu e tocmai în avantajul ei). 
Fiecare băiat își dorește să fie prima dragoste a unei fete, pe când fiecare fată își dorește să fie ultima dragoste a unui băiat. 
Femeia se bazează mai mult pe finalitatea unui lucru decât pe începutul lui. Ea tinde să gândească departe și nu să trăiască clipa, pentru că femeia își țese mrejele vieții din amintiri și vise. Mai rar trăiește prezentul, pentru că de obicei oscliează între viitor și trecut. Între ce a fost și ce va fi.

Nu sunt de acord cu teoria homosexualilor – „am văzut tot ce era de văzut la o femeie, de aceea am ales un bărbat” . Niciodată nu cunoști suficient o femeie. Ea este un izvor nesecat de surprize, de bucurii și dureri. Femeia nu se rezumă doar la exterior. Adevărata femeie e cea din interior. Cea care nu poate fi doborâtă de vreme și riduri, nici de firele albe sau kilogramele în plus.
Femeile adevărate nu sunt cele disperate să fie la modă, ci acelea care fac orice vechitura să pară nouă.
Femeile adevărate nu sunt cele ce arată totul, ci acelea care ascund cât mai mult.
Femeile adevărate nu știu ce-i ăla  „copil nedorit”. Ele iau totul ca din mâna lui Dumnezeu și se bucură când pot adăuga la simfonia vieții încă un gângurit.

Femeia nu este slugă, ea este ajutor. Pentru asta a făcut-o Dumnezeu. „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” (Gen 2:18)
Ea nu este menită să facă lucrurile murdare și josnice ale societății, nici să fie folosită și apoi aruncată ca o doză de bere goală. Femeia trebuie să facă ceea ce bărbatul nu poate, și invers. Astfel se completează unul pe altul. E nevoie de gingășia unei femei pentru a pansa o rană, și de puterea unui bărbat pentru a muta un șifonier. Dar când rolurile se inversează, totul o ia razna. Femeia nu-i făcută pentru a domina, ci pentru a-l sprijini. Femeia nu-i făcută pentru a conduce omenirea, ci pentru a fi baza ei.

Femeia nu este obsedată de bani. Deși multe dame dau impresia asta, sunt destule tinere care demonstrează contrariul căsătorindu-se cu băieți modești. Da, femeia este interesată de ce i se poate oferi, dar caută mai întâi iubire; apoi e vina bărbatului dacă el nu-i poate oferi nimic mai mult decât bani.
Femeia nu este obsedată de cum arată în realitate, ci de cum o văd ceilalți. Nu ar putea exista un Narcis feminin, în ciuda faptului că femeia se privește nespus de mult în oglindă. Deoarece ea nu face asta pentru a se admira pe sine, ci pentru a vedea acolo, în oglindă, pe un altul, care o privește...

Femeia nu-i ceea ce pare. Spun asta pentru că și eu sunt una dintre ele, și pentru că misterul feminin nu poate fi înțeles deplin decât de femei.

Bărbaților, apreciați femeile! Pentru că își lasă în urmă familia și sunt dispuse să își înceapă viața de la zero alături de voi; pentru că vă poartă în pântece 9 luni, pentru ca apoi să-și petreacă întreaga viață încercând să vă protejeze. Pentru că se neglijează pe ele ca să vă ofere vouă îngrijirile necesare...
Iubiți-le! Nu neapărat pentru că merită, ci pentru că au nevoie...
Ocrotiți-le! Uneori și îngerilor le trebuie alți îngeri pentru a-i păzi...
Faceți-le să se simtă speciale! 
Încurajați-le! 
Spuneți-le că sunt frumoase! 
Rostiți-le numele într-un fel aparte! 
Zâmbiți-le!
Faceți tot ce vă stă în putință pentru a le face fericite! Doar așa puțeți gusta și voi din fericire...


Și nu uitați! De ele depinde tot trecutul, prezentul și viitorul vostru...


_Geantă Sefora_

marți, 24 februarie 2015

Dacă într-o zi...

Dacă într-o zi o să îţi vină să plângi... Caută-mă!
Poate că te voi face să râzi. Dacă nu, pot să plâng alături de tine.

Dacă într-o zi vei vrea să fugi undeva departe… Nu te sfii să mă cauţi!
Nu promit că o să încerc să te opresc. Dar pot fugi alături de tine… 
Şi dacă vei vrea să o faci de unul singur… Promit că voi aştepta aici până te întorci. Exact în acelaşi loc...

Dacă într-o zi nu vei vrea să asculţi pe nimeni… Caută-mă!
Promit să fiu aici pentru tine. Şi voi fi foarte tăcută…

Dacă într-o zi vei radia de bucurie… Caută-mă neapărat şi spune-mi tot!
Ştiu cât de greu e să n-ai cu cine să îţi împarţi bucuriile, de teamă să nu te urască pentru că eşti fericit…

Dacă într-o zi vei vrea să asculţi o poveste, dar orice voce omenească ţi-ar deranja auzul… Caută-mă!
Am soluţia!
Mă poţi privi în ochi şi poţi „citi” orice doreşti… Dramă, bucurie, dor, speranţă…

Dacă într-o zi vei regreta faptul că te-ai născut… Caută-mă!
Îţi voi aminti toate momentele în care aş fi fost ruinată dacă nu erai tu…

Dacă într-o zi vei avea inima frântă… Caută-mă!
Vom strânge împreună toate bucăţelele şi, cu multă grijă şi răbdare, le vom lipi la loc. Cu „superglu” pentru suflete. În caz că nu ne iese din prima, vom încerca până obţinem rezultatul dorit.

Dacă într-o zi vei fi căzut şi nimeni nu va fi acolo să te ridice… uită-te mai bine în jur! Caută-mă cu privirea! Mă vei găsi uşor. 
În caz că n-o să te pot ajuta cu nimic… Măcar mă voi aşeza lângă tine.

Dacă într-o zi te vei simţi părăsit şi uitat de toţi. Dacă te vei simţi marginalizat sau înlocuit… Caută-mă!
Îmi voi face timp pentru tine. La orice oră din zi sau din noapte…

Dacă într-o zi vei avea probleme… Vino la mine cât de repede poţi!
Nu garantez că te voi scăpa de ele, dar ştiu pe Cineva pentru care nimic nu e imposibil…

Dacă într-o zi vei trece prin Valea Umbrei Morţii… Caută-mă!
O să îţi explic că umbrele nu pot face nici un rău. Şi că nu pot exista decât dacă, undeva, în apropiere,  este o sursă de lumină. Aminteşte-ţi mereu că e Cineva acolo sus şi le vede pe toate!

Dacă într-o zi te vei simţi cel mai ghinionist om din lume… Caută-mă!
O să îţi înşir toate binecuvântările şi toate lucrurile pentru care merită să te consideri norocos… Chiar dacă asta înseamnă să ne prindă seara cu lista neterminată…

Dacă într-o zi te voi dezamăgi (deşi nu doresc asta)… Mai oferă-mi o şansă!
Uneori, fiara rănită din mine poate ucide ce am mai scump pe lume, cu (şi mai ales fără!) voia mea…

Dacă într-o zi vei avea orice alt motiv pentru care să mă cauţi… şi chiar de n-ai avea. Fă-o fără să mai stai pe gânduri!
Ştii că nimic nu mă bucură mai tare decât să ştiu că pot să fiu disponibilă şi pot să ajut pe alţii…
Caută-mă oricând... O să încerc să îți fac ziua mai bună... chiar dacă asta înseamnă să-ți zâmbesc din sicriu, fără ca tu să-ți dai seama că eu, defapt, nu ma sunt, ci a rămas doar amintirea mea...



P.S. Mulţumesc tuturor celor care aţi răms lângă mine indiferent de situaţie. Chiar şi atunci când meritam cel mai puţin. Apreciez! Sunteţi singurii care aţi înţeles că atunci aveam cea mai mare nevoie de iubire...


_Geantă Sefora_

joi, 19 februarie 2015

Gloanţe, pietre şi dulcele somn al morţii

Iarna încă își rânjește colții ascuţiţi, undeva, ascunsă în spatele unui ghiocel. Aștept să plouă. Aștept să ningă. Primăvara n-o mai aștept. Vremea asta bună e doar fake. În fiecare an m-a păcălit, dar anul ăsta nu-i mai merge.

Parcă ceasul omenirii s-a oprit în loc (tare mă oftic fiindcă de data asta nu pot da vina pe bateriile chinezești). De la o vreme îmi pare că timpul trece din ce în ce mai greu.
Oare s-o fi întărit nisipul în clepsidra vieţii și nu mai vrea a curge către nemurire?
Cred că așteptarea îmi dă senzația asta ciudată.

M-am plictisit de natură amorţită și rece. Și de bisericile în care oamenii au aceeași stare sufletească ca şi copacii.
Gloanțele războiului ne șuieră pe la urechi, dar dormim în tranșee. Somnul dulce al morții. Nu ar fi mare efort pentru Rusia să ne omoare tinerii. Și așa sunt de mult în letargie...
Mersul pe stradă nu îți oferă garanţia că trăiești, nici contul de Facebook.
Nu tre să intrăm neapărat în conflict cu alte ţări ca să existe o lupta. Războiul cu duhurile necurate se dă continuu, fie că noi băgăm de seamă sau nu. O bătălie se dă şi în noi, între inimă şi minte, între iubire şi ură, între neprihănire şi păcat.

Oamenii de lângă noi cad seceraţi unul câte unul, însă nu-i observă nimeni. Și e infinit mai rău să mori zilnic, puţin câte puțin. Un glonț ucide doar o dată, după care mori și scapi. O vorbă, însă, poate răni la nesfârșit. Așa se explică ochii triști și inimile zdrobite mascate de zâmbete forţate și rimel.

Dacă stau tăcută, sunt suspectată de tristețe. Dacă râd, sunt acuzată de lipsă de seriozitate. Dar ăsta nu-i motiv să mă agit. Există lucruri mai importante pe lume...
Totuşi mă doare că deseori ne pierdem în detalii și uităm esențialul...

Sunt un amestec de zâmbete și lacrimi. Trăiesc zi de zi cu un gol în stomac, cu gândul că nimic nu va mai fi la fel.
Dacă n-o să mai existe un mâine, n-o să regret. Nu văd moartea ca pe un lucru rău, ci găsesc în ea un fel de eliberare. E luminiţa de la capătul tunelului, speranţa celui ce crede că dincolo e ceva mai bun.
Și atâta vreme cât sufletul încă mai are putere să zboare, cerul va fi întotdeauna mai aproape...

Aștept ziua când o să mă întorc Acasă. În țara fără lacrimi și fără tonuri de gri.
Aștept, mai ales, clipa când o să îmi iau în primire noile aripi.
Până atunci, mă folosesc de picioare. Și când mă lovesc de vreo piatră, mă gândesc că doar înaintând voi ajunge acolo unde am visat toată viața.

O viață tristă devine un chilipir, atâta vreme cât știi să îti rezervi o veșnicie de bucurie.




_Sefora Geantă_

marți, 27 ianuarie 2015

Când masca devine fierăstrăul ce-ţi taie craca de sub picioare...

Masca nu-i doar costumul de extraterestru purtat de Halloween, nici ţinuta de Barbie şi gletul gros cu care se defilează pe holurile şcolilor. Mască e şi zâmbetul fals de pe feţele unora. E şi crucea de 10 cm agăţată cu un lanţ de drujbă poleit în jurul gâtului, şi icoana înnegrită de fumul ţigărilor. Mască e şi poza photoshopată de pe Facebook în care apari cu 10 kg mai slabă, ba e chiar şi peştele lipit pe maşinile multor “fraţi”.

Masca este faţa pe care omul şi-o arată atunci când nu are o faţă proprie. Şi tot purtând măşti, ajungem să uităm cine se află cu adevărat în spatele lor.

Masca e un lucru menit să impresioneze şi să ascundă. Dincolo de măşti se pitesc oameni slabi, oameni goi, oameni pierduţi. Oameni cu vise mici şi ochelari de cal. Oameni fricoşi, fără speranţă, fără curaj.

Masca este minciună.
Ea ascunde realitatea de ochii lumii la fel cum ochelarii de soare ascund ochii vineţi. Pentru că oamenii se tem să fie ei înşişi, se tem de respingere, se tem de schimbare. Dar masca, ori cât de mult ar fi purtată, ori cât de scumpă ar fi, sau cât de mult ar semăna cu adevărata faţă a purtătorului, nu va deveni niciodată adevăr. Nu va îmbunătăţi lucrurile. Nu va rezista la nesfârşit. Şi purtând-o prea mult timp, ea devinde parte din noi, iar când vrem să o îndepărtăm, ne produce răni. Măştile lasă cicatrice. Şi mutilează inimi...

Masca este iluzie.
Ea doar dă impresia că totul e bine, dar în spatele ei se ascund aceleaşi vechi defecte. Masca nu rezolvă probleme. Dincolo de ea rămân aceleaşi lacrimi, aceeaşi ură, aceeaşi inimă frântă.
Timpul nu vindecă rănile. Numai Medicul o face. 
Şi cum să ieşi din starea asta dacă tu nu spui altuia durerea ta?! Nici măcar lui Dumnezeu...

Masca este resemnare.
Ne punem măşti de teamă să nu batem la ochi, să nu fim arătaţi cu degetul pentru că suntem diferiţi. Şi astfel ne pierdem dreptul de a fi unici, de a lăsa ceva în urmă. Ne vindem ca Esau, pentru nimicuri. Un fum, două bile de sticlă şi o pungă de plastic găurită.
Un reject nu-i capăt de ţară. Şi o uşă închisă înseamnă întotdeauna deschiderea alteia.
Măştile sunt ieftine, unele chiar gratuite. De multe ori, însă, uităm că lucrurile gratuite ne costă cel mai scump. Şi ascunzându-te în spatele unei măşti te rezemnezi la un destin comun turmei...

Masca e durere.
În primul rând pentru că eşti tot timpul nevoit să te prefaci, trăieşti cu stres, ţinând cu dinţii de imaginea pe care o ai de păstrat. Purtătorii de măşti suferă chinuri. Ei nu pot fi sinceri, nu îşi pot vărsa durerea inimii în cupa nimănui, deci nu se pot bucura de mângâieri şi alinare.
Apoi, pentru că, aşa cum tratezi pe alţii, eşti şi tu tratat. Minţi – eşti minţit; înşeli – eşti înşelat!

Masca nu e o soluţie, e o scuză! Şi cine se scuză se acuză.

Cât timp trăim aici jos, o să ne lovim de măşti. Mereu. Unele de profesionişti, altele de amatori. Treaba noastră e să le dăm jos. Întâi pe ale noastre! După aceea, alţii se pot schimba prin puterea exemplului şi prin încurajare. Toţi au o şansă, chiar şi tâlharii. 

Sătulă de balul mascat privesc în sus. E singurul loc fără prefăcuţi. Acolo ajung doar oameni sinceri, cu etichetă de sfinţi. Îmbătaţi de parfumul paradisului, sunt fericiţi că au renunţat cândva la măşti. Dacă le-ar fi păstrat, chiar şi pe cea de gaze, n-ar mai fi ştiut cum miroase raiul.


Uitându-mă, din întâmplare, am zărit un călău când îşi scotea masca. Avea ochii plini de lacrimi...



_Geantă Sefora_

vineri, 9 ianuarie 2015

Dincolo de greutăţile vieţii

E bine să ai amintiri. O memorie bună şi clipele de neuitat pot face ceea ce, poate că, prezentul nu reuşeşte de cele mai multe ori – să aducă fericirea. Însă fie că vrem să recunoaştem sau nu, fericirea adusă de amintiri e doar aparentă, de scurtă durată, ca bateriile chinezeşti.

Pentru că omul îşi aminteşte trecutul numai când e nemulţumit de prezent. Şi oricum, nu există fericire de care să îţi aminteşti fără tristeţe.

E adevărat, istoria e presărată cu fapte mari. Lupte câştigate, invenţii utile, vieţi schimbate, faimă.
Dar istoria contabilizează numai finalitatea. Numai rezultatul. Am câştigat, sau am pierdut. Am învins, ori am căzut răpuşi de sabia duşmanului. Uneori, chiar de propria noastră armă.

Cei din viitor nu vor ştii niciodată prin ce au trecut soldaţii. Pentru că nimeni nu le numără lacrimile, dezamăgirile, tristeţile. Nici chiar bucuriile. Doar modul în care încheie lupta are importanţă. Sfârşitul decide care sunt eroii şi anonimii, vitejii şi laşii. Pentru că modul în care termini cursa, e mult mai important decât modul în care o începi.

Chiar dacă, de-a lungul timpului, am făcut lucruri mari. Am stat numai în vârf de munte, pe Everestul vieţii. Viitorul ne-a rezervat victorii şi mai importante. Niciodată  nu trebuie să fim mulţumiţi de victoriile trecute şi să lăsăm garda jos. Everestul nu e limita, atâta timp cât există paşi pe lună. Iar după ce am cunoscut plăcerea de a ne afunda pantofii în praful selenar, încă mai avem de luptat. Pentru că locul cel mai înalt, victoria cea mai importantă, e ceva mult mai măreţ. E cerul!

Oricât de greu ar fi prezentul, nu trebuie să tânjim după trecut. Nici măcar să-l privim peste umăr. Asta ne poate face uneori să renunţăm la luptă. Or, cei care au renunţat, au luptat degeabă. Nimeni nu primeşte premiul pentru renunţare. Sunt onoraţi doar cei ce rezistă.

Viaţa trebuie învinsă, înainte ca ea să te învingă pe tine. A nega să suferi e primul pas. Şi suferinţa şi fericirea, poate că, nici măcar nu există. Sunt doar plăsmuiri ale imaginaţiei noastre. Totul porneşte de la creier. Tot ce trăim depinde doar de noi, de modul în care vrem să ne raportăm la evenimente.

Cehov spunea că nu mergem înainte din dragoste de viaţă, ci pentru că n-avem de ales... 
Românul spune deseori că viaţa merge înainte. Adevărat! Important este ca noi să nu rămânem pe loc. Nici măcar în urmă. Luptele nu se câştigă stând cu mâinile în buzunar. Nici spartul seminţelor nu aduce vreun premiu.


Luptaţi pentru a ajunge în vârf! Iubiţi cerul şi nu vă lăsaţi doborâţi niciodată! Nimic să nu vă atragă atenţia de la ţintă. Nici fericirea, nici durerea. Oricum, tot ce e aici trece. Abia acolo e adevărata viaţă... 
Trăiţi în aşa fel încât viitorul vostru să fie demn de a rămâne în istorie!



_Geantă Sefora_