miercuri, 1 ianuarie 2020

O cutie neobișnuită


E o noapte friguroasă de iarnă, aproape la fel de rece ca inimile multora. Afară șuieră vântul biciuind necruțător fețele curajoșilor care încearcă să-l înfrunte, iar deasupra tuturor o ploaie de stele amintește că nimic nu e veșnic. În cameră e semi-întuneric, lemnul trosnește în foc, iar flăcările proiectează pe pereți un joc de umbre care-mi amintește de copilărie. Vrăjit de dansul lor și copleșit de căldură, cad într-un somn adânc și când mă trezesc sunt... în rai.

Un înger strălucitor cu aripi ca vata de zahăr mă îndrumă către o încăpere uriașă. E atât de mare că nu pot să o măsor nici măcar cu privirea. De-o parte și de alta a pereților, de la podeaua de cristal până la tavanul care e atât de departe încât nu-l văd, sunt așezate rafturi pline de cutii. Camera e scăldată într-o lumină caldă și blândă ca razele zorilor de zi... Și totul e atât de imaculat! Podeaua. Pereții. Îngerul...

Fiecare cutie e împachetată frumos, ca un cadou, în hârtii strălucitoare argintii și aurii. Și de fiecare e agățată câte o etichetă. Mă apropii încet, încercând să deslușesc scrisul și observ că pe fiecare e trecut câte un nume. Miliarde de cutii cu miliarde de nume, în toate limbile pământului. Destule pentru toată lumea! Mă întreb ce-o face Dumnezeu cu atâtea cutii și cât de mare e cerul dacă încăperea asta nesfârșită e doar o fărâmă din el...

Îngerul îmi arată una dintre cutii, pe eticheta căreia, surprins, recunosc numele meu. Întreb cu reținere dacă am voie să o iau de pe raft. Îmi face semn că da. Încep să o despachetez cu șovăială, aruncându-mi din când în când ochii la el, să verific dacă nu cumva s-a răzgândit. E atât de liniște că îmi aud inima cum pompează sânge acompaniată de hârtia care foșnește sub degetele mele tremurânde.

Când în sfârșit deschid cutia și privesc înăuntru, ochii mi se umplu de lacrimi. Plâng în liniște, iar îngerul așteaptă plin de răbdare să mă liniștesc. După o vreme, se apropie de colțul în care stăteam.

- Ce ai găsit în cutia ta?, mă întreabă într-o limbă nemaiauzită, pe care, cumva, o înțeleg. E prima oară când îmi vorbește și are cea mai liniștitoare voce pe care am auzit-o vreodată.

- Cutia e plină cu toate binecuvântările pe care Dumnezeu le avea deja pregătite pentru mine, dar pe care, din păcate, eu nu i le-am cerut niciodată..., îi răspund eu printre suspine.

- Nu uita niciodată: cerul e plin de răspunsuri la rugăciuni pe care nimeni n-a avut curajul să le rostească!

Într-o clipită camera albă, cadourile și îngerul se dispersează ca un abur în fața ochilor mei. Sunt înapoi în odaia mea și dacă n-aș avea obrajii umezi aș crede că totul a fost doar o închipuire. Îmi cobor ochii și văd că mâinile mele încă mai poartă amintirea cadoului divin. 
Plin de recunoștință și credință mă plec pe genunchi să mă rog. Acum știu că Dumnezeu are deja pregătite pentru noi binecuvântări la care poate nici n-am îndrăznit să visăm și se simte onorat când îi cerem lucruri imposibile!


P.S. În 2020, să aveți planuri mari! Înconjurați-vă de oameni cu viziune și nu uitați că a trăi mediocru nu este o condamnare, ci o alegere!



_Geantă Sefora_


(1 ianuarie 2020)

miercuri, 25 septembrie 2019

Ce doare mai tare decât o inimă frântă?


În viața mea au existat persoane (nu-i pot numi „prieteni”, pentru că un prieten adevărat nu te îndeamnă la rău) care mi-au sugerat să mă îndepărtez de părinții mei, să dau mai rar pe acasă, să-mi petrec sfârșitul săptămânii la cămin și să-mi caut prieteni cu care să gust din așa-zisele „plăceri ale vieții”.
Toate astea pentru că în ziua de azi noțiunea de a fi independent e înțeleasă așa gresit...

Azi nu mai e la modă să petreci timp cu familia.
Nu-i cool să te înțelegi bine cu ai tăi că asta e dovadă că nu ești destul de rebel și cine vrea să fie prieten cu un pămpălău?!
Să te duci la mare cu ei e cea mai mare rușine posibilă! E musai să mergi cu gașca, să te îmbeți mangă, să vomiți în toate cluburile din Costinești și să te droghezi în Vama Veche. Dacă ți-ai petrecut vara altfel n-ai decât să porți eticheta de Ratat!

 În secunda în care ai ajuns la facultate, e recomandat de „experți” să nu îți suni părinții niciodată, doar în cazul în care ai nevoie să-ți mai pună bani pe card. Să nu te întorci acasă decât la Paște și la Crăciun (și atunci doar pentru că e vacanță!), dar să stai cât mai puțin în preajma lor. Și sub nici o formă să nu dai vreun mesaj în care să-i întrebi dacă sunt bine. E timpul să fii independent, să dai cu piciorul singurelor persoane care au fost și vor fi acolo pentru tine indiferent de situație, pentru că, nu se știe cum, tâmpenia asta are sens în capul unora!

Nu trebuie să îți privești părinții ca pe niște dușmani, doar pentru că așa îți cere anturajul! Nu trebuie să te întorci împotriva lor doar ca să fii acceptat de alții! Poate sună stupid, dar o repet pentru că văd că mulți se confruntă cu asta. Prietenii vin și pleacă, rar sunt cei care aleg să rămână. Dar părinții tăi vor rămâne mereu părinții tăi...

Da, sunt multe dăți când există divergențe, când părinții nu ne înțeleg. Sunt dăți când ne certăm, că suntem oameni imperfecți toți! Dar nu o fac intenționat, nu o fac pentru că ne vor răul. Uneori, pur și simplu, nu știu cum să acționeze. Fiecare copil pe care îl ai are o personalitate diferită, reacții diferite, gusturi diferite și implicit și probleme diferite. O soluție care a funcționat pentru unul e foarte probabil să nu meargă la celălalt. E normal să se înșele până ajung la răspunsul corect. Important e că încearcă!

Cum să nu iubesc mâinile care au muncit ca să-mi fie mie bine?! Stomacul care a ales să rămână gol, ca să nu știe al meu ce e foamea?! Ochii care au uitat ce e somnul când am fost eu bolnavă?! Hainele care s-au tocit, ca eu să pot să port eu haine noi?! Inima care ar prefera să nu mai bată, dacă asta înseamnă că a mea poate continua să pulseze sânge?! Genunchii care s-au plecat în rugăciune pentru mine?! Și oamenii care m-au adus înaintea lui Dumnezeu de când am venit pe lume?! Nici un prieten, vreodată, nu va putea egala toate astea!

Să ai prieteni e o binecuvântare de la Dumnezeu, dar ai grijă cu ce fel de oameni te înconjori. Oricine te face să te îndepărtezi de cei care ți-au dat viață nu-ți e prieten, ci dușman! Alege să îți lărgești cercul și calitatea acestuia incluzându-i pe listă și pe cei din casa ta!

Poți să fii independent și apropiat de părinți în același timp. E normal să părăsești cuibul când vine vremea, dar e greșit să scoți din rădăcini copacul care l-a susținut în tot acest timp...

Din experiență o spun – nu-i nimic mai înălțător și mai frumos decât să ai o relație bună cu părinții tăi! Și știu că toți cei care încearcă să îmi schimbe părerea o fac pentru că-s vulpi care nu ajung la struguri...

Prețuiți-vă părinții cât îi aveți! Și nu uitați niciodată de unde ați plecat...

Un profesor a pus următoarea întrebare unui grup de studenți: „Ce doare mai tare decât o inimă frântă?”, iar ca răspuns un băiat s-a ridicat și a zis „Să te comporți urât cu părinții tăi și să realizezi asta prea târziu...”

P.S. Mamă, tată, vă iubesc!



_Geantă Sefora_

marți, 30 iulie 2019

Strigătul tăcut al unui om singur


Deși uneori credem că tot ce vrem e să dispărem, ceea ce ne dorim cu adevărat e să fim găsiți...

Viața m-a învățat că sunt 3 tipuri de oameni: cei care au fost mereu parte a ceva, cei care au fost mereu singuri, și cei care sunt integrați dar știu cum e să fii singur. Și dacă privim orice grup mai mare de 3 persoane, putem să-i identificăm pe toți.

Primii au crescut fie în familii mari, fie în biserici sau comunități cu mulți de vârsta lor. Sunt partea grupului care întotdeauna e prinsă în discuții, care, vorba românilor, se simt între oameni „ca la ei acasă”. Râd, gumesc, dezbat, se ceartă, fac totul, dar ei cu ai lor. Sunt cei angajați constant în activitățile grupului, iar asta îi face imuni la stimulii exteriori. Sunt în zona lor de comfort și nu observă pe cei care nu se simt în largul lor. Și asta nu pentru că sunt oameni răi, ci pur și simplu pentru că ei nu sunt conștienți de realitatea altora. Când ești învățat cu un lucru, nu concepi viața fără el...

A doua categorie sunt cei care s-au simțit mereu în plus. Care încă de la grădiniță, de la școala duminicală, au fost mereu tăcuți, fie pentru că au fost rejectați sau poate doar ignorați. Sunt cei care crescând au tot sperat să întâlnească un grup unde să poată să fie asimilați, dar nu l-au găsit niciodată. Sunt cei care se întreabă mereu ce-i greșit la ei, de ce nu pot fi și ei ca restul. Sunt cei care într-o încăpere plină de oameni, stau numai pe lângă pereți. Care pe stradă merg în spatele grupului, pentru că atunci când vor să spună ceva oricum nu-i ascultă nimeni. Care la școală rămân tot în bancă deși e pauză. Sunt cei care uneori s-au închis în ei și afișează o mască de duri, dar asta doar ca să își ascundă amărăciunea, pentru că au tot încercat, dar au fost dați la o parte. Sunt cei care uneori își iau viața pentru că n-au avut un umăr pe care să plângă. Sunt cei care ar da orice să fie ca prima categorie, pentru că să fie integrați și egali sunt tot ce și-au dorit vreodată... 

Cei din urmă sunt îngeri, căci atunci când văd un om nebăgat în seamă, se duc la el să-i alunge singurătatea. Și mulți n-au idee că gestul ăsta, aparent minor, pus în balanță, atârnă mai greu decât o turmă de elefanți. Pentru că atunci când ești într-un grup, nu înțelegi cât de greu e pentru cel care stă pe margine, care nu știe cum să acționeze, care e prea timid, care e considerat prea înfumurat, care poate e judecat pentru că stă pe telefon când el de fapt face asta ca să ascundă faptul că se simte penibil în situația lui. Oamenii ăștia știu cum e să mergi în pantofii celuilalt, fie pentru că s-au născut cu darul ăsta, fie pentru că au fost și ei cândva în a doua categorie. Sunt cei care mai aduc câte o rază de soare pe cerul înnorat al cuiva, sunt cei care previn sinucideri, cei care descoperă giuvaiere în oamenii care până atunci au trecut neobservați. Sunt cei care știu valoarea unui zâmbet, a unui simplu „Ce mai faci?”, a unei îmbrățisări, a unui mesaj, a unei bătăi pe umăr, a unei invitații la o cafea. Sunt cei care aud strigătul tăcut al unui om singur... Și sunt așa puțini la număr, deși lumea asta are atâta nevoie de ei...

Nu contează din care categorie faci parte, data viitoare când ai ocazia, pune-ți ochelarii cu dioptrii de +iubire și privește în jur. Oamenii singuri sunt, din păcate, peste tot... Așteaptă să fie găsiți. Nu îi judecați, nu spuneți că sunt pădureți, că e vina lor (chiar dacă pare că așa e), că nu se bagă ei în seamă. Nu suntem toți la fel. Unii au nevoie să fie împinși din cuib ca să își desfacă aripile și să zboare.
Făceți-i să se simtă iubiți, acceptați, doriți!

Nu subestima niciodată puterea unui „Bună! Cum te mai simți? N-ai vrea să ieșim împreună săptămâna asta?”. 
Nu se știe... poate prin asta chiar salvezi viața cuiva...


_Geantă Sefora_

duminică, 25 noiembrie 2018

Cicatrici și reflecții

(Nu-mi place să scriu, în general, despre evenimente din viața mea, dar în urma insistențelor unui bun prieten am decis să împărtășesc și cu voi experiența aceasta...)

Anu' ăsta mi-am luat primu' job, în vară. Direct peste hotare. Ca orice tânăr aveam planuri mari, elan și speranțe. Dumnezeu a vrut însă altceva de la mine... După 8 zile de lucru am avut un accident, nu grav dar suficient cât să mă imobilizeze la pat și să mă împiedice să mă întorc la muncă. M-am fâțâit prin tot felul de spitale, m-am confruntat cu un rasism pe care e greu să-l treci cu vederea și mi-am simțit inima grea ca plumbul. Ba chiar viermele disperării îndrăzni a vrea să-și facă loc în mintea mea. Tatăl unei prietene a stat cu mine ore întregi, dar a venit și o ușă la care a trebuit să se oprească. Testele grele ale vieții le dăm întotdeauna pe cont propriu... Și acolo unde oamenii nu mai pot interveni, nu rămâi decât tu cu tine însuți și mâna lui Dumnezeu.
Mărturisesc, dincolo de ușa aia, așteptând să intru în sala de operație, m-am simțit dureros de singură... Am încercat să mă stăpânesc dar, din colțul ochilor de copil abandonat, lacrimile nu încetau să se prăvălească... Totuși i-am mulțumit cerului că nu am avut vreo hemoragie puternică, pentru că nu îndrăznesc să îmi imaginez cum ar fi fost  dacă s-ar fi scurs viața din mine în timpul celor 6 ore cât am așteptat să mi se acorde asistență medicală... 

Au urmat saptamâni întregi de stat în pat, de meditat, de plâns... Odihnă nu am avut pentru că medicamentele mă țineau trează noaptea... Contactul cu oamenii a fost redus pentru că toți erau la muncă... și am ajuns în situația de a tânji să întrețin o conversație banală despre starea vremii... Eu, ursuzenia întruchipată, simțeam nevoia de a avea oameni în jur. Și asta îmi zgândărea orgoliul și așa-zisa brumă de independența pe care credeam că o posed.
 Atât am idealizat toată viața turnul de fildeș, atât l-am dorit...dar atunci când mi s-a oferit șansa de a-l experimenta și când m-am înfruptat din solitudinea lui, tare aș fi vrut să bat în retragere. Cine se aștepta ca turnul meu să ia forma unui subsol cu paturi supraetajate și parfum de aer închis, undeva în suburbiile Frankfurtului?! Din păcate nu am putut fugi, nici la propriu, nici la figurat, iar gaura din genunchiul meu parcă îmi reproșa că data viitoare tre să am mai mare grijă ce îmi doresc... 

Baia era o corvoadă pentru că mă chinuiam enorm să pot urca în cadă din cauză că trebuia să țin piciorul întins permanent. La fel și coborâtul din pat. Cea mai mică presiune și firele mi-ar fi plesnit. Nu mă gândisem niciodată cât de important e să îți poți îndoi articulațiile. Nu apreciasem până atunci sănătatea și mersul firesc al lucrurilor. Ca mulți alții, credeam că "așa tre să fie" Că "mi se cuvine să mă pot scula dimineața singură din pat." Și în nici un caz nu mă gândisem vreodată cât de greu trebuia să fie pentru cei care erau în situații asemănătoare să facă sarcinile astea "banale" de zi cu zi.
Zilele treceau greu iar nopțile păreau lungi ca în Alaska. În timpul somnului, pe care-l primeam parcă cu pipeta, nu mă puteam bucura nici de vise măcar. Totul era gri. Mă durea cel mai tare când tinerii ieșeau împreună seara iar eu nu puteam face nimic mai mult decât să admir tavanul din camera aia mică și întunecoasă. 
Am trăit "Cătelușu șchiop" pe pielea mea. Asta mi-a accentuat sentimentul că niciodată nu voi putea aparține de un grup, că m-am născut să fiu lup singuratic și că niciodată n-o să îmi depășesc condiția. Așa m-am simțit, oricum, de când mă știu... Fie 100% pe dinafară, fie în mică măsură parte a ceva, dar niciodată complet integrată. Am fost mereu dincolo de limitele tiparelor și asta nu a fost pe placul meu întotdeauna... 


Apoi a venit timpul să aleg: să plec acasă învinsa sau să încerc să lucrez iar deși nu eram refăcută complet. Toți m-au încurajat, dar decizia era mult mai grea decât părea și mă simțeam copleșită de gânduri. Și dor de ai mei... Nu câștigasem suficient să-mi duc la îndeplinire planuril inițiale, dar mi-era teamă să nu-mi distrug sănătatea. Nu voiam nici să plec, pentru că în sfârșit aveam ceva ce n-am avut niciodată: prieteni.  Atunci am plâns a 3-a oară...
După o luna m-am întors în țara, plănuind să nu mai calc niciodată pe meleagurile alea (nici la propriu nici la figurat), poate doar în calitate de turist. Drumul de întoarcere a fost deosebit de plăcut - o alinare pentru mine și trupul meu. Mă bucur că lăcomia nu mi-a întunecat privirea și am luat decizia corectă. 

"Practic, o parte din mine a rămas acolo!", zic eu acum prietenilor, râzând. Lucru adevărat, din moment ce mi-am pierdut o bucată din genunchi undeva pe trotuar. Drept rezultat nu mai simt nimic în zona respectivă, chiar dacă rana s-a vindecat. Fiecare eveniment din viața noastră ne schimbă, într-o oarecare măsură...
Privind în urma însă, nu am nici un regret. Ba chiar mă bucur că am trecut pe aici.

De ce? E drept că nu mi-am împlinit planurile mele, mai ales pe cele materiale, dar ce mi-a luat Dumnezeu pe o parte mi-a dat pe alta înzecit. Știam, oricum, că Dumnezeu nu rămâne niciodată dator... Ba încă mi-a dat mai mult decât cerusem eu. Are și El oamenii lui, prin care lucrează. Și am înțeles ca dacă întâlnești un om fără zâmbet pe față, e semn că trebuie să-i oferi tu zâmbetul tău...

Am cunoscut o fată care avea probleme mai mari și am mers și cu ea la doctori, ca translator. M-am simțit fericită când am văzut ca am putut fi de ajutor și altora, în mijlocul neputinței mele. Acum știu că nu există efectiv nici o scuză, nici o stare suficient de mizerabilă, care să îți dea dreptul să spui că nu ești capabil să ajuți. 
Și dacă Dumnezeu m-a trecut pe acolo doar ca să pot fi în spital, cu alții care nu s-ar fi descurcat de unii singuri, dacă m-a trecut doar ca să le ușurez situația câtuși de puțin, atunci nimic nu a fost în zadar. 

Azi privesc în urmă, la marea de binecuvântări peste care am navigat cu Dumnezeu anul ăsta, și episodul ăsta îl număr odată cu ele .
Ce mi-a rămas e cicatrcea, pe care o să o port cu mine toată viața alături de povestea din spatele ei...


_Geantă Sefora_

luni, 21 mai 2018

Un alt fel de fotbal

Deși este un sport foarte faimos în ziua de azi, datul cu piciorul oamenilor care ne iubesc nu aduce nici un fel de beneficiu sănătății practicanţilor. La baza acestui joc nu se afla decât o regulă: nimeni nu câștigă. Mereu sunt pierderi de ambele părți, dar mai ales de partea jucătorului cu reflexe mai bune.

Și totuși, de ce, vrem nu vrem, ne trezim în teren?

Pentru că nu înțelegem că oamenii care iubesc sincer, pe cât sunt de rari, pe atât sunt de prețioși.
Pentru că suntem egoiști. Și dacă nu ne iubește cine vrem noi, cum vrem noi, preferăm să credem că nu ne iubește nimeni.
Pentru că stăm o viață întreagă așteptând revelații și declarații care să topească toată Islanda, în loc să apreciem iubirea transpusă în fapte. Că-s goale cuvintele dacă nu-s trăite. Și inima rămâne tot Siberie dacă vorbele pornesc din corzile vocale, nu din suflet.
Sau dimpotrivă, așteptăm sacrificii de tipul Jack & Rose, Romeo și Julieta. Dar iubire e și să oferi un pahar cu apă rece într-o zi fierbinte de vară. Iubire e să porți Nurofenu' în buzunar oriunde mergeți, pentru că uneori are dureri insuportabile de măsea și tu vrei să fii mereu pregătită să-i alini suferința. Iubire e să stai lângă patul copilului tău când are febră, deși e campion național la trântit uși... și vorbe grele. Iubire e să speli și tu vasele într-o zi când îți vezi soția obosită, chiar dacă ea insistă că se descurcă. Iubire e să cari plasele grele din portbagaj când îi vezi pe ai tăi venind seara de la muncă. Iubire e un zâmbet cald. O strângere de mână. Iubire e când ești alături de un om și la bucurie, că la necaz se mai găsește câte unul să plângă lângă tine, dar să-ți aplaude succesul prea puțini...
Pentru că subestimăm oamenii și suntem paranoici. Că iubirea crește din zi în zi, dar intensitatea cu care iubim, și modul în care o facem, diferă. „Câți oameni, atâtea iubiri” spunea cineva.
Pentru că suntem prea spălați pe creier de mentalitatea "noi și ai noștri" ca să înțelegem că dincolo de culoarea pielii, religie și statut social, o inimă avem cu toții...
Pentru că noi, la rândul nostru, nu știm să iubim...


Bineînțeles că dăm cu piciorul și lui Dumnezeu, că așa suntem noi ăștia care venim din pământ și în pământ ne întoarcem - între primul plâns și ultimul, apucăm să tragem aer în piept de 2-3 ori și deja ne credem importanți.
Luăm totul ca și când ni s-ar cuveni.
Ca și când merităm să ne ridicăm în fiecare zi din pat și să ne așezăm în fiecare seară la loc, capul pe pernă. Ca și când merităm să ne îmbrățișăm copiii în loc să-i pierdem în accidente. Să creștem cu ambii părinți. Să simțim iarba moale sub tălpile goale. Să auzim foșnetul frunzelor, valurile lovind țărmul, greierii în nopțile senine.
Ne comportăm de parcă suntem stăpâni pe toate, când prin puterea noastră nu putem nici un fir de păr să-l facem sa crească. Să ne facem inima să bată măcar o dată.


Și nu în cele din urmă, ne dăm cu piciorul nouă înșine. Fericirii după care tot alergăm nebunește...
Pentru că ne îndepărtăm singuri de cei care ne iubesc, și mai ales de Cel care ne iubește...
Pentru că ne încăpățânăm să trăim în trecut, sau în viitor, în loc să ne bucurăm de viață. Mereu tânjind după ziua de ieri, tremurând la gândul zilei de mâine...
Pentru că închidem prea des ochii atunci când trebuie să vedem lumina în alții. Când trebuie să vedem bunătatea lui Dumnezeu în toate...
Pentru că ne încăpățânăm să ne păstrăm șabloanele și nici în ruptul capului n-am vrea să acceptăm că adeseori greșim...
Pentru că ascultăm prea mult gura lumii și prea puțin glasul Lui...
Pentru că... Pentru că!

Nu se joacă fotbal cu inimile oamenilor! Nici cu Dumnezeu. Și nici măcar cu propria viață...
Nu-i timp destul pentru așa ceva. Dar mereu e timp să torni măcar puțină iubire în cupa aproapelui tău.
Dragostea, cu cât o împărți, cu atât se înmulțește.
Și la sfârșit de drum, tot ce va conta e cât ai iubit...



_Sefora Geantă_