duminică, 25 noiembrie 2018

Cicatrici și reflecții

(Nu-mi place să scriu, în general, despre evenimente din viața mea, dar în urma insistențelor unui bun prieten am decis să împărtășesc și cu voi experiența aceasta...)

Anu' ăsta mi-am luat primu' job, în vară. Direct peste hotare. Ca orice tânăr aveam planuri mari, elan și speranțe. Dumnezeu a vrut însă altceva de la mine... După 8 zile de lucru am avut un accident, nu grav dar suficient cât să mă imobilizeze la pat și să mă împiedice să mă întorc la muncă. M-am fâțâit prin tot felul de spitale, m-am confruntat cu un rasism pe care e greu să-l treci cu vederea și mi-am simțit inima grea ca plumbul. Ba chiar viermele disperării îndrăzni a vrea să-și facă loc în mintea mea. Tatăl unei prietene a stat cu mine ore întregi, dar a venit și o ușă la care a trebuit să se oprească. Testele grele ale vieții le dăm întotdeauna pe cont propriu... Și acolo unde oamenii nu mai pot interveni, nu rămâi decât tu cu tine însuți și mâna lui Dumnezeu.
Mărturisesc, dincolo de ușa aia, așteptând să intru în sala de operație, m-am simțit dureros de singură... Am încercat să mă stăpânesc dar, din colțul ochilor de copil abandonat, lacrimile nu încetau să se prăvălească... Totuși i-am mulțumit cerului că nu am avut vreo hemoragie puternică, pentru că nu îndrăznesc să îmi imaginez cum ar fi fost  dacă s-ar fi scurs viața din mine în timpul celor 6 ore cât am așteptat să mi se acorde asistență medicală... 

Au urmat saptamâni întregi de stat în pat, de meditat, de plâns... Odihnă nu am avut pentru că medicamentele mă țineau trează noaptea... Contactul cu oamenii a fost redus pentru că toți erau la muncă... și am ajuns în situația de a tânji să întrețin o conversație banală despre starea vremii... Eu, ursuzenia întruchipată, simțeam nevoia de a avea oameni în jur. Și asta îmi zgândărea orgoliul și așa-zisa brumă de independența pe care credeam că o posed.
 Atât am idealizat toată viața turnul de fildeș, atât l-am dorit...dar atunci când mi s-a oferit șansa de a-l experimenta și când m-am înfruptat din solitudinea lui, tare aș fi vrut să bat în retragere. Cine se aștepta ca turnul meu să ia forma unui subsol cu paturi supraetajate și parfum de aer închis, undeva în suburbiile Frankfurtului?! Din păcate nu am putut fugi, nici la propriu, nici la figurat, iar gaura din genunchiul meu parcă îmi reproșa că data viitoare tre să am mai mare grijă ce îmi doresc... 

Baia era o corvoadă pentru că mă chinuiam enorm să pot urca în cadă din cauză că trebuia să țin piciorul întins permanent. La fel și coborâtul din pat. Cea mai mică presiune și firele mi-ar fi plesnit. Nu mă gândisem niciodată cât de important e să îți poți îndoi articulațiile. Nu apreciasem până atunci sănătatea și mersul firesc al lucrurilor. Ca mulți alții, credeam că "așa tre să fie" Că "mi se cuvine să mă pot scula dimineața singură din pat." Și în nici un caz nu mă gândisem vreodată cât de greu trebuia să fie pentru cei care erau în situații asemănătoare să facă sarcinile astea "banale" de zi cu zi.
Zilele treceau greu iar nopțile păreau lungi ca în Alaska. În timpul somnului, pe care-l primeam parcă cu pipeta, nu mă puteam bucura nici de vise măcar. Totul era gri. Mă durea cel mai tare când tinerii ieșeau împreună seara iar eu nu puteam face nimic mai mult decât să admir tavanul din camera aia mică și întunecoasă. 
Am trăit "Cătelușu șchiop" pe pielea mea. Asta mi-a accentuat sentimentul că niciodată nu voi putea aparține de un grup, că m-am născut să fiu lup singuratic și că niciodată n-o să îmi depășesc condiția. Așa m-am simțit, oricum, de când mă știu... Fie 100% pe dinafară, fie în mică măsură parte a ceva, dar niciodată complet integrată. Am fost mereu dincolo de limitele tiparelor și asta nu a fost pe placul meu întotdeauna... 


Apoi a venit timpul să aleg: să plec acasă învinsa sau să încerc să lucrez iar deși nu eram refăcută complet. Toți m-au încurajat, dar decizia era mult mai grea decât părea și mă simțeam copleșită de gânduri. Și dor de ai mei... Nu câștigasem suficient să-mi duc la îndeplinire planuril inițiale, dar mi-era teamă să nu-mi distrug sănătatea. Nu voiam nici să plec, pentru că în sfârșit aveam ceva ce n-am avut niciodată: prieteni.  Atunci am plâns a 3-a oară...
După o luna m-am întors în țara, plănuind să nu mai calc niciodată pe meleagurile alea (nici la propriu nici la figurat), poate doar în calitate de turist. Drumul de întoarcere a fost deosebit de plăcut - o alinare pentru mine și trupul meu. Mă bucur că lăcomia nu mi-a întunecat privirea și am luat decizia corectă. 

"Practic, o parte din mine a rămas acolo!", zic eu acum prietenilor, râzând. Lucru adevărat, din moment ce mi-am pierdut o bucată din genunchi undeva pe trotuar. Drept rezultat nu mai simt nimic în zona respectivă, chiar dacă rana s-a vindecat. Fiecare eveniment din viața noastră ne schimbă, într-o oarecare măsură...
Privind în urma însă, nu am nici un regret. Ba chiar mă bucur că am trecut pe aici.

De ce? E drept că nu mi-am împlinit planurile mele, mai ales pe cele materiale, dar ce mi-a luat Dumnezeu pe o parte mi-a dat pe alta înzecit. Știam, oricum, că Dumnezeu nu rămâne niciodată dator... Ba încă mi-a dat mai mult decât cerusem eu. Are și El oamenii lui, prin care lucrează. Și am înțeles ca dacă întâlnești un om fără zâmbet pe față, e semn că trebuie să-i oferi tu zâmbetul tău...

Am cunoscut o fată care avea probleme mai mari și am mers și cu ea la doctori, ca translator. M-am simțit fericită când am văzut ca am putut fi de ajutor și altora, în mijlocul neputinței mele. Acum știu că nu există efectiv nici o scuză, nici o stare suficient de mizerabilă, care să îți dea dreptul să spui că nu ești capabil să ajuți. 
Și dacă Dumnezeu m-a trecut pe acolo doar ca să pot fi în spital, cu alții care nu s-ar fi descurcat de unii singuri, dacă m-a trecut doar ca să le ușurez situația câtuși de puțin, atunci nimic nu a fost în zadar. 

Azi privesc în urmă, la marea de binecuvântări peste care am navigat cu Dumnezeu anul ăsta, și episodul ăsta îl număr odată cu ele .
Ce mi-a rămas e cicatrcea, pe care o să o port cu mine toată viața alături de povestea din spatele ei...


_Geantă Sefora_

luni, 21 mai 2018

Un alt fel de fotbal

Deși este un sport foarte faimos în ziua de azi, datul cu piciorul oamenilor care ne iubesc nu aduce nici un fel de beneficiu sănătății practicanţilor. La baza acestui joc nu se afla decât o regulă: nimeni nu câștigă. Mereu sunt pierderi de ambele părți, dar mai ales de partea jucătorului cu reflexe mai bune.

Și totuși, de ce, vrem nu vrem, ne trezim în teren?

Pentru că nu înțelegem că oamenii care iubesc sincer, pe cât sunt de rari, pe atât sunt de prețioși.
Pentru că suntem egoiști. Și dacă nu ne iubește cine vrem noi, cum vrem noi, preferăm să credem că nu ne iubește nimeni.
Pentru că stăm o viață întreagă așteptând revelații și declarații care să topească toată Islanda, în loc să apreciem iubirea transpusă în fapte. Că-s goale cuvintele dacă nu-s trăite. Și inima rămâne tot Siberie dacă vorbele pornesc din corzile vocale, nu din suflet.
Sau dimpotrivă, așteptăm sacrificii de tipul Jack & Rose, Romeo și Julieta. Dar iubire e și să oferi un pahar cu apă rece într-o zi fierbinte de vară. Iubire e să porți Nurofenu' în buzunar oriunde mergeți, pentru că uneori are dureri insuportabile de măsea și tu vrei să fii mereu pregătită să-i alini suferința. Iubire e să stai lângă patul copilului tău când are febră, deși e campion național la trântit uși... și vorbe grele. Iubire e să speli și tu vasele într-o zi când îți vezi soția obosită, chiar dacă ea insistă că se descurcă. Iubire e să cari plasele grele din portbagaj când îi vezi pe ai tăi venind seara de la muncă. Iubire e un zâmbet cald. O strângere de mână. Iubire e când ești alături de un om și la bucurie, că la necaz se mai găsește câte unul să plângă lângă tine, dar să-ți aplaude succesul prea puțini...
Pentru că subestimăm oamenii și suntem paranoici. Că iubirea crește din zi în zi, dar intensitatea cu care iubim, și modul în care o facem, diferă. „Câți oameni, atâtea iubiri” spunea cineva.
Pentru că suntem prea spălați pe creier de mentalitatea "noi și ai noștri" ca să înțelegem că dincolo de culoarea pielii, religie și statut social, o inimă avem cu toții...
Pentru că noi, la rândul nostru, nu știm să iubim...


Bineînțeles că dăm cu piciorul și lui Dumnezeu, că așa suntem noi ăștia care venim din pământ și în pământ ne întoarcem - între primul plâns și ultimul, apucăm să tragem aer în piept de 2-3 ori și deja ne credem importanți.
Luăm totul ca și când ni s-ar cuveni.
Ca și când merităm să ne ridicăm în fiecare zi din pat și să ne așezăm în fiecare seară la loc, capul pe pernă. Ca și când merităm să ne îmbrățișăm copiii în loc să-i pierdem în accidente. Să creștem cu ambii părinți. Să simțim iarba moale sub tălpile goale. Să auzim foșnetul frunzelor, valurile lovind țărmul, greierii în nopțile senine.
Ne comportăm de parcă suntem stăpâni pe toate, când prin puterea noastră nu putem nici un fir de păr să-l facem sa crească. Să ne facem inima să bată măcar o dată.


Și nu în cele din urmă, ne dăm cu piciorul nouă înșine. Fericirii după care tot alergăm nebunește...
Pentru că ne îndepărtăm singuri de cei care ne iubesc, și mai ales de Cel care ne iubește...
Pentru că ne încăpățânăm să trăim în trecut, sau în viitor, în loc să ne bucurăm de viață. Mereu tânjind după ziua de ieri, tremurând la gândul zilei de mâine...
Pentru că închidem prea des ochii atunci când trebuie să vedem lumina în alții. Când trebuie să vedem bunătatea lui Dumnezeu în toate...
Pentru că ne încăpățânăm să ne păstrăm șabloanele și nici în ruptul capului n-am vrea să acceptăm că adeseori greșim...
Pentru că ascultăm prea mult gura lumii și prea puțin glasul Lui...
Pentru că... Pentru că!

Nu se joacă fotbal cu inimile oamenilor! Nici cu Dumnezeu. Și nici măcar cu propria viață...
Nu-i timp destul pentru așa ceva. Dar mereu e timp să torni măcar puțină iubire în cupa aproapelui tău.
Dragostea, cu cât o împărți, cu atât se înmulțește.
Și la sfârșit de drum, tot ce va conta e cât ai iubit...



_Sefora Geantă_


vineri, 13 aprilie 2018

Viața cu gust de supă la plic


Trăim viața pe fugă și suntem conștienți de asta. Vrem totul de-a gata și cât mai repede posibil. În lumea în care merele sunt injectate să crească peste noapte și puii îndopați să se umfle în 2 săptămâni cât alții în 10, nici nu e de condamnat. Așa ne-am obișnuit... E adevărat că societatea ne presează și, vrem nu vrem, încercăm să-i îndeplinim cerințele - când nu ne iese, intrăm în depresie -  dar prea des uităm că lucrurile bune se clădesc în timp.
Dumnezeu putea să creeze lumea la un pocnet din deget și totuși a ales să o facă în decurs de câteva zile. El care era Dumnezeu nu un simplu muritor! Oare de ce? Poate pentru că toate lucrurile își au vremea lor...

Și în nebunia noastră până și rănile vrem să ni le vindecăm instant. Suntem oameni, nu supă la plic!  Avem nevoie de timp! Zile, săptămâni, luni, poate chiar ani... Oricât încercăm noi să luptăm împotriva acestui adevăr, o rană se vindecă abia atunci când încetezi să o mai atingi.

Să ai 22 de ani și să ți se spună că nu te-ai maturizat suficient nu e capăt de țară. Ești încă tânăr. Abia descoperi lumea, abia înțelegi cine ești tu însuți. Nu e nimic greșit sau anormal în asta. Plus că maturizarea se produce zi de zi. Omul de ieri s-a dus. Fiecare experiență ne transformă. Fiecare bătaie a inimii e o șansă în plus. De fiecare dată când respirăm se schimbă ceva în noi.

Să nu ai propriul apartament și propria mașină la 24 de ani nu te transformă într-un loser. Nu ești ratatul societății. Să nu te încadrezi în blestematul 90-60-90 nu te face nedemnă de iubit. Să n-ai picioare lungi, buze mari și păr de mătase nu te face mai puțin frumoasă. Să nu ai o relație nu te face cu nimic mai prejos decât cei care au. Nici invers. Suntem diferiți; avem nevoi și scopuri diferite. 

Să termini facultatea după 25 de ani e o realizare la fel de mare. Să te căsătorești la 30 de ani încă e un lucru frumos. Să îți întemeiezi o familie la 35 de ani este la fel de posibil. Să îți cumperi propria casă la 40 de ani tot este un pas uriaș în viață. Nu lăsa oamenii să te grăbească impunându-ți tot felul de limite! Doar pentru că ție ți-a luat mai mult timp decât altora nu înseamnă că nu ești o persoană de succes. Fiecare om are propriul ritm. Și nu durata contează, ci rezultatul final.

Toți ne vrem în vârful muntelui, dar toată plăcerea stă în a-l urca. Nu e nici o rușine în a porni de jos, în a trece prin lipsuri. Ba dimpotrivă, fericirea vine cu fiecare pas pe care-l faci. Oricât de mic ar fi, tot înaintare se numește. Și dacă azi ești puțin mai aproape de țintă decât ieri, nu e nimic de regretat.

Nu lăsa pe nimeni să îți condiționeze evoluția, să îți dicteze dezvoltarea și să îți impună termene limită. Nu ne naștem copaci, ne naștem semințe. Creștem diferit, avem povești și vieți diferite. Și asta ne face speciali. 
Nu lăsa trecutul și greșelile să te oprească din a munci pentru viitorul la care ai visat mereu. 
Nu lăsa oamenii să te amărască doar pentru că tu nu ești ca restul, doar pentru că nu te încadrezi în norma comună. 
Și în nici un caz nu îți permite ție însuți și autocriticii să te arunce în deznădejde. 
Deschide ochii mari și numără-ți binecuvântările! Tot ce ai nevoie se află adânc în interiorul tău. Și până și Dumnezeu întărește pașii omului când Îi place calea lui.

P.S. Poți să o faci! 


_Geantă Sefora_

luni, 12 martie 2018

Regrete cotidiene

Azi se împlinesc 8 ani de când a murit bunicul și vremea e în ton cu atmosfera din inima mea. Mohorâtă. Nu pierdusem până atunci nimic drag, în afară de un pisoi pe care mi-l furase cineva, pe la 6 ani, imediat ce mă atașasem de el. Bătrânul mă iubise mult. Și fusese reciproc. Îi duc dorul... 
M-am trezit cu sufletul ca plumbul și, privind spre tavan ca într-o oglindă retrovizoare, îmi trec prin fața ochilor tot felul de momente. Ce ți-e și cu viața asta...  
 Dacă aș putea să mă întorc în timp...  La vremea când singura mea problemă era găsirea unui loc bun unde să construiască Kiki un fort, m-aș întoarce cu drag. Azi stăm tot gard în gard, dar pe poteca dintre casele noastre a crescut iarba uitării... 
Dacă aș putea să mă întorc în timp... La zilele când credeam că dacă muți limbile ceasului dai timpul înapoi, m-aș privi și aș râde din toată inima, așa cum n-am mai făcut-o de mult... 
Dacă aș putea să mă întorc în timp... La vremea când eram copil și voiam să fiu mare, mi-aș trage o chelfăneală, că nu aveam habar ce îmi doream! 
Dacă aș putea să mă întorc în timp... La vremea când Găbiţă a venit la grădiniță cu un ou prăjit într-o pungă goală de pufuleți, n-aș mai fi râs ca restu’, i-aș da mâncarea mea... 
Dacă aș putea să mă întorc în timp... La vremea când spuneam poezii în hohote la biserică, n-aș mai plânge, ca să nu mai râdă copiii de la școala duminicală de mine. Și așa, poate azi nu m-aș mai fi simțit exclusă...
Dacă aș putea să mă întorc în timp... Cu câteva minute înainte să moară bunicu, nu m-aș mai răsti la el, aș lăsa ca ultimele cuvinte să-i fie balsam pentru suflet... 
Dacă aș putea să mă întorc în timp... La vremea când mi-am luat prima pereche de ochelari, așa urâți cum erau, i-aș purta și când dorm, numai să-mi repar vederea. Acum e deja prea târziu... 
Dacă aș putea să mă întorc în timp... În ziua când m-am botezat, n-aș mai plânge că nici măcar cea mai bună prietenă a mea nu a venit și mi-a frânt inima; m-aș bucura că au fost ai mei alături de mine și nu mi-au cerut să aleg între ei și Cristos...
Dacă aș putea să mă întorc în timp... La vremea când uram tot ce vedeam în oglindă, aș fi mai îngăduitoare cu mine însămi, pentru că o să îmi ia ani buni să scap de toate complexele dobândite atunci.... 
Dacă aș putea să mă întorc în timp...  La vremea când pierdeam vremea în prostie, mi-aș da una după ceafă și mi-aș spune să mă bucur de ce am înainte ca totul să devină doar amintire. Oricum asta a fost și rămâne unul din marile mele defecte... 
Dacă aș putea să mă întorc în timp... La vremea când mă certam cu sor-mea în fiecare weekend cum ajungea de la facultate, aș fi mai temperată; acum știu cum e să vrei să vii și să te bucuri de liniștea pe care numai acasă o găsești.... 
Dacă aș putea să mă întorc în timp... La vremea când îi vedeam pe mama și tata zilnic, i-aș îmbrățișa mai mult, că-mi lipsesc; și de-acum încolo tot mai rar o să-i văd... 

Dacă aș putea să mă întorc în timp... M-aș îngrijora mai puțin, pentru că Dumnezeu are obiceiul ca, mai devreme sau mai târziu, să mă scoată biruitoare din toate încercările vieții... 

Dacă aș putea să mă întorc în timp... M-aș întoarce, că aș avea multe de reparat. Dar nu pot... E bine, totuși, că încă mai pot să învăț din greșeli.

Sărută-ţi părinții. Roagă-te. Suna un prieten vechi. Oferă o floare. Citește mai mult din Biblie. Ajută un cerșetor. Vizitează un bolnav. Cumpără o jucărie unui copil. Spune celor dragi cât de mult îi iubești. Împarte o prăjitură cu vecinii. Zâmbește tuturor trecătorilor. Îmbrățișează pe cineva. Închide telefonul și vorbește cu cel de lângă tine. Oferă mângâieri. Dar fă-o înainte ca azi să devină ieri, și intențiile bune regrete cotidiene. Timpul zboară și mâine nu e promis nimănui. Trăiește cu folos!
(19 februarie 2018)

_Sefora Geantă_

vineri, 29 decembrie 2017

Trecând prin viață și lăsând viața să treacă prin mine - 2017

Obișnuiam să cred că dacă dai tot ce poți, o să fie bine. Adevărul e că poți să faci totul ca la carte și totuși să sfârșești nefericit. În viață vei da mereu de nedreptăți, dar asta nu-i o scuză pentru compromisuri. Nici să te dai bătut. Unii-s făcuți să fie lupi singuratici și asta nu poate fi schimbat. Sunt plimbări pe care trebuie să le faci de unul singur. Iar din plecările unora, înveți mai mult decât din încurajările lor.

Obișnuiam să cred că există o soluție pentru toate. Adevărul e că oricât ai încerca în relațiile interumane, nu depinde numai de tine. Timpul nu-i de pierdut încercând să schimbi oameni ce, de fapt, nu vor să fie schimbați. Nu toți îți împărtășesc viziunea și nu toți au curiozitatea de a păși dincolo de ce rezervă o perspectiva obișnuita asupra vieții. Nu este de condamnat, dar nici de ascuns sub preș, faptul că există și oameni care se mulțumesc, pur și simplu, cu puțin.

Obișnuiam să cred că suferința trebuie evitată. Că e un lucru rău. Adevărul e că ne consumăm prea mult crezând că sentimentele negative trebuie suprimate. Dar e nevoie să înțelegem  că nu din starea de comfort se naște progresul. Nimic nu ține, ce-i drept, pentru totdeauna. Nici fericirea, dar nici durerea. Dar soarele nu stralucește nicicând mai tare decât în urma furtunilor...

Obișnuiam să cred că lupta e pierduta atunci când totul începe să o ia la vale. Adevărul e că valea nu e capat de drum, ci locul unde îți tragi sufletul pentru a fi pregătit să urci pe un munte și mai înalt decât precedentul. Toate încercările prin care treci, te pregătesc pentru lucrurile pe care le-ai cerut. Comfortul, cum spuneam, e o zonă plăcută, dar infertila.

Obișnuiam să cred că e datoria părinților mei să mă iubească, să mă sprijine și să fie acolo pentru mine, pentru că "asta fac părinţii". Adevărul e că nici măcar iubirea familiei nu trebuie să o consideri de apucat, pentru că-i un dar de care nu mulți se pot bucura. Dovada - orfelinate pline, avorturi pe bandă rulantă, nou-nascuţi aruncaţi în pubele... 

Obișnuiam să cred ca există oameni indispensabili și că viața, cumva, nu merge înainte fără ei. Adevărul e că nu vezi că Dumnezeu e tot ce ai nevoie, până când Dumnezeu nu e tot ce ți-a rămas. Faptul că n-ai pe nimeni de partea ta nu te poate opri din înaintat. Sunt dușuri reci prin care trebuie să treci ca să vezi lucrurile mai clar. Fii tare! Te ai pe tine însuți. Plus că nu ești niciodată cu adevarat singur într-o lume unde există un Dumnezeu care nu-ți întoarce niciodată spatele.

Obișnuiam să cred că sunt persoane și lucruri care te pot face fericit. Adevărul e că nimeni nu te poate mulțumi în vreun fel, până nu ești mulțumit de tine însuți. Nu-i vorba de ce îți spun alții, e vorba de ce-ți spui tu, ţie, în momentele de reflecție, când te privești în oglindă, când te vânează insomnia... Să nu-ți fi propriul călău...

Dar... Dacă până azi, obișnuiai să crezi că se poate să trăiești oricum, ei bine, adevărul e că, de Dumnezeu și de moarte nu poți fugi la nesfârșit.


Morala: Adevărul nu poate să te facă liber până nu descoperi minciuna care te ține legat.


_ Geantă Sefora_