vineri, 29 decembrie 2017

Trecând prin viață și lăsând viața să treacă prin mine - 2017

Obișnuiam să cred că dacă dai tot ce poți, o să fie bine. Adevărul e că poți să faci totul ca la carte și totuși să sfârșești nefericit. În viață vei da mereu de nedreptăți, dar asta nu-i o scuză pentru compromisuri. Nici să te dai bătut. Unii-s făcuți să fie lupi singuratici și asta nu poate fi schimbat. Sunt plimbări pe care trebuie să le faci de unul singur. Iar din plecările unora, înveți mai mult decât din încurajările lor.

Obișnuiam să cred că există o soluție pentru toate. Adevărul e că oricât ai încerca în relațiile interumane, nu depinde numai de tine. Timpul nu-i de pierdut încercând să schimbi oameni ce, de fapt, nu vor să fie schimbați. Nu toți îți împărtășesc viziunea și nu toți au curiozitatea de a păși dincolo de ce rezervă o perspectiva obișnuita asupra vieții. Nu este de condamnat, dar nici de ascuns sub preș, faptul că există și oameni care se mulțumesc, pur și simplu, cu puțin.

Obișnuiam să cred că suferința trebuie evitată. Că e un lucru rău. Adevărul e că ne consumăm prea mult crezând că sentimentele negative trebuie suprimate. Dar e nevoie să înțelegem  că nu din starea de comfort se naște progresul. Nimic nu ține, ce-i drept, pentru totdeauna. Nici fericirea, dar nici durerea. Dar soarele nu stralucește nicicând mai tare decât în urma furtunilor...

Obișnuiam să cred că lupta e pierduta atunci când totul începe să o ia la vale. Adevărul e că valea nu e capat de drum, ci locul unde îți tragi sufletul pentru a fi pregătit să urci pe un munte și mai înalt decât precedentul. Toate încercările prin care treci, te pregătesc pentru lucrurile pe care le-ai cerut. Comfortul, cum spuneam, e o zonă plăcută, dar infertila.

Obișnuiam să cred că e datoria părinților mei să mă iubească, să mă sprijine și să fie acolo pentru mine, pentru că "asta fac părinţii". Adevărul e că nici măcar iubirea familiei nu trebuie să o consideri de apucat, pentru că-i un dar de care nu mulți se pot bucura. Dovada - orfelinate pline, avorturi pe bandă rulantă, nou-nascuţi aruncaţi în pubele... 

Obișnuiam să cred ca există oameni indispensabili și că viața, cumva, nu merge înainte fără ei. Adevărul e că nu vezi că Dumnezeu e tot ce ai nevoie, până când Dumnezeu nu e tot ce ți-a rămas. Faptul că n-ai pe nimeni de partea ta nu te poate opri din înaintat. Sunt dușuri reci prin care trebuie să treci ca să vezi lucrurile mai clar. Fii tare! Te ai pe tine însuți. Plus că nu ești niciodată cu adevarat singur într-o lume unde există un Dumnezeu care nu-ți întoarce niciodată spatele.

Obișnuiam să cred că sunt persoane și lucruri care te pot face fericit. Adevărul e că nimeni nu te poate mulțumi în vreun fel, până nu ești mulțumit de tine însuți. Nu-i vorba de ce îți spun alții, e vorba de ce-ți spui tu, ţie, în momentele de reflecție, când te privești în oglindă, când te vânează insomnia... Să nu-ți fi propriul călău...

Dar... Dacă până azi, obișnuiai să crezi că se poate să trăiești oricum, ei bine, adevărul e că, de Dumnezeu și de moarte nu poți fugi la nesfârșit.


Morala: Adevărul nu poate să te facă liber până nu descoperi minciuna care te ține legat.


_ Geantă Sefora_

joi, 22 iunie 2017

Ultimă scrisoare

Nu-s nici poet, nici filosof. Și nici rănit pe patul de moarte, să scriu cele mai frumoase scrisori (cum zicea Robertson).
Sunt un om simplu, ce a iubit, și caută puterea să o facă în continuare, trăgându-și sufletul din mers.
De aceea îmi storc azi inima să iasă din ea cuvintele pe care ne temem, de multe ori, să le rostim... și scriu această ultimă scrisoare.

Căci... dacă te iubesc pentru că mă iubești... e asta dragoste... sau troc?

Mulțumesc...

Celor ce m-ați iubit când meritam cel mai puțin. Fie că ați știut-o sau nu... atunci aveam cea mai mare nevoie.

Celor al căror umăr a purtat urma lacrimilor mele. Pentru că voi nu v-ați ferit să vă murdăriți sufletul de suferințele altora.

Celor care mi-ați luminat zilele cu optimismul vostru, oricât am insistat eu că viața frumoasă e numai în filme. Probabil (și mai mult ca sigur!) e culoare dincolo de alb-negrul meu.

Celor care v-ați rupt din timpul vostru pentru mine, conștientizând, totuși, că acele clipe nu le veți mai primi niciodată înapoi.

Celor care ați știut să-mi ascultați tăcerea și nu m-ați bombardat cu întrebări, mai ales când nu aveam chef (și tărie) să răspund la ele. Sunt un om dificil, n-am negat-o niciodată. Dar nimeni nu-i imposibil de iubit...

Celor care mi-ați spus că n-o să reușesc, că nu sunt în stare. Fără voi, nu mi-aș fi depășit limitele și n-aș fi ajuns unde mi-am propus. Dar și celor care m-ați încurajat. Mi-ați dat putere să continui cursa.

Celor care m-ați purtat în rugăciune. Asta-i cea mai mare favoare pe care i-o poți face unui om.

Celor care v-ați menținut voioșia în ciuda tuturor cicatricilor, celor care ați continuat să vă bucurați, chiar trecând prin Valea Plângerii, celor care ați păstrat puterea de a zâmbi dincolo de lacrimi. Voi, mi-ați fost exemplu că se poate...

Celor care m-ați iertat și ați trecut cu vederea gafele mele. Apreciez că sunt și oameni care mi-au iubit defectele – așa am înțeles că nu tot ce-i imperfect e de lepădat, dar că trebuie dată șansa fiecăreia dintre imperfecțiuni să devină o calitate.

Celor care m-ați lăsat singură și mi-ați întors spatele (nu vă neg existența)... Oricât de greu mi-ar fi fost atunci să admit, fără plecarea voastră nu m-aș fi descoperit pe mine. Octavian Paler spunea - Fără pustiu nu se poate, pentru că nu te poți cunoaște niciodată bine în mijlocul unei mulțimi. Dar pustiurile vor fi trecătoare, ca și simțămintele că uneori ești abandonat de divinitate... și nu vei muri singur.

Mulțumesc și celor pe care i-am crezut îngeri, dar s-au dovedit a fi hiene. Calitățile lor, expuse, m-au făcut să dau tot ce am mai bun pentru a le atinge nivelul. Sesizarea că n-au fost ceea ce păreau mi-a fost lecție, ș-am învățat cum să nu fac, cum să nu fiu. Și între aparența și esența lor, eu... am crescut.

Și nu în ultimul rând, îți mulțumesc Ție, Doamne, pentru că mi-ai fost tovarăș, și-n vale și pe culmi. Mulțumesc că m-ai întărit, să merg mai departe. Și, mai ales, că nu mi-ai ascultat toate rugăciunile. Multe lucruri din câte-am cerut, ai știut că nu-mi fac bine, nici nu-mi sunt utile...

Mulțumesc tuturor, pentru tot. Bune și rele. Sunteți parte din viața mea. Cărămizi din construcția care sunt eu astăzi.

P.S. Șantier în lucru. Întru desăvârșire.

_Geantă Sefora_



sâmbătă, 11 februarie 2017

Unde dragoste nu e... e valentinism destul!

E din nou acea perioadă a anului... Așteptată de multe, detestată de și mai mulți. S-au umplut iar magazinele de inimioare roșii și Facebook-ul de postări ieftine. S-au triplat prețurile trandafirilor, dar tot degeaba când atâtea buchete de flori au pornit în căutarea unei inimi și n-au găsit decât o vază... 
Și parcă-ncepe să miroasă a primăvară afară. Păcat că iarna din suflet nu ne-o topește nici căldura verii...

*  „Ce-o să faci anul ăsta de 14 februarie?”
„O să-mi petrec ziua cu my valentine. ”, ar răspunde unii. (alt termen nenorocit! Un kitsch care încearcă a îmbrăca în cuvinte frumoase interesul, perfidia și profitorismul lumii în care trăim. Că nu mai e iubire fraților, nici măcar în ziua îndrăgostiților! E numai valentinism – relații de sezon, pentru cadouri, excursii și plăceri.)
Trădată de oameni, iubirea pleca... încet, dar departe...

 „O să reamintesc fiecărui cuplu întâlnit, că într-o zi or să se despartă!”, mi-au zis alții. Ar fi lumea numai curcubeie și norișori de puf, dacă n-ar exista oamenii ăștia. Mare noroc avem cu ei, zic eu; nu-i bine să fii prea mult cu capul în nori, nici să faci pe Cupidonu' (plus că alții sigur s-ar îmbolnăvi iar de „privitul din avion” și i-ar vedea pe cei din jur insignifianți și foarte mici.)

„Ce-am făcut și anul trecut și fac de mulți ani încoace – nimic...”, ar replica majoritatea, cu o umbră de tristețe în glas. Deși nu văd rostul tristeții. De parcă o zi de Sf. Valentin petrecută cu acel cineva ar putea șterge restul de 364 de zile de certuri și miile de pumnale înfipte în inimă... De parcă un ursuleț de pluș ar putea compensa nenumăratele minciuni și ascunzișuri. Așa că mai bine să fii singur decât cu omul nepotrivit. Plus că nu-i nimic rușinos în a fi singur.



*  „Dar cum se poate ca o fată așa frumoasă ca tine să nu aibă/sau să nu fi avut niciodată iubit?” (veșnica întrebare de 2 bani - replică citită de pe cutia de lapte – de care suntem sătui până în gât)

 Cinste fie adusă vouă, fetelor cuminți! Vouă, care nu v-ați vândut trupul, nici pe bani, nici pe        gratis. Vouă, care nu v-ați terfelit sufletul prin toate mizeriile care sunt „la modă”. Vouă, celor de care se râde la școală că nu vorbiți și nu gândiți murdar, sau cărora vi se spune că sunteți „forever alone”. Cinste vouă, celor „de modă veche”. Celor care nu săriți din relație în relație. Celor care nu vă îmbrăcați provocator pentru a primi atenție. Celor care, deși v-ați putea face un iubit oricând, pentru că e floare la ureche să fii în trend, vă păstrați pentru mai târziu.
Să mă tragă pe mine de mânecă dacă greșesc, băiatul care n-ar fi mândru că are „o fată care n-a mai fost a nimănui”, o fată ca voi! În adâncul inimii, toți tânjesc după asta. Dar nu oricine vă merită!

Cinste și vouă, băieților cu bun simț. Care mai știți să respectați o fată. Care nu vă bateți joc și nu profitați. Care nu lăsați în urmă numai lacrimi, regrete și vise spulberate. Care nu întreceți măsura. Care nu flirtați la orice colț de stradă și nu fluierați după nimeni. Care nu înjosiți, ci știți să prețuiți. Care nu mergeți la agățat, ci stați cu nasu-n cărți sau munciți din greu. Care-n loc să vă umflați mușchii, vă umflați creierele. Care-n loc să vă umpleți inima cu gunoaie, o ticsiți cu dragoste, pentru a putea s-o învăluiți mai târziu pe ea în iubirea de care are nevoie.

Cinste mai ales vouă, părinților care v-ați educat copiii așa. Pe unde au călcat ei, cresc florile speranței. Unde-și pun ei condeiul, mai picură stropi de iubire adevărată.

Căci iubirea e din Dumnezeu. Dar când El e înlocuit cu lucruri trecătoare, cu BMW-uri și case, cu one-night-stand-uri, cu îmbrăcăminte sumară și sidechicks, cu bani și cadouri scumpe... aia nu mai e iubire. Aia e doar o amăgire. E alergare în jurul cozii. Și degeaba spunem că iubirea se găsește la orice colț, dacă ne învârtim în cerc. Apoi ne mirăm de ce e așa...
Băieții care văd în fete doar obiecte de satisfacere a plăcerii lor, o fac pentru că fetele acelea nu au demonstrat că au altceva de oferit. Valabil și pentru fetele care văd în băieți doar surse de profit material....


*„O să rămâi singur(ă) toată viața! ”, o să îți spună invidioșii, cu venin, încercând să te doboare.
Să nu iei aminte la vorbele lor niciodată. Deseori timpul lui Dumnezeu nu coincide cu timpul nostru. Și ceea ce pentru noi poate părea prea târziu, pentru El este exact la fix
Și în general, problema nu e de înfățișare, ci de principii. Durează ceva până găsești o inimă care să bată în același timp cu a ta, dar nu merită oare așteptarea?!

Nu căuta niciodată să ai pe cineva lângă tine de V-day. Și nici nu alege pe cineva care va fi acolo doar pe 14 februarie. Caută oameni care să fie lângă tine mereu, nu doar o zi pe an, și alege doar pe cine crezi că ar rămâne în barca ta, indiferent cât de înalte s-ar ridica valurile vieții.
Restul... sunt doar trandafiri de plastic. Dau bine la public, la cei ce privesc din exterior, dar sunt falși. Și miros a sfârșit. A flori lăsate pe morminte...

Nu-s anti Valentine’s Day, atâta vreme cât trăiești fiecare zi ca și cum ar fi Valentine’s Day. Adica iubind și exprimându-ți iubirea față de cei din jur.




P.S. De mult am simțit că trebuie să scriu, dar n-am avut nici timp, nici liniște. Durează ore să-mi pun ordine în gânduri. Nu-i ușor să scrii, atunci când nu o faci doar ca să umpli rânduri, ci ca să atingi inimi... 
Cum spunea un om pe care-l apreciez enorm – cuvintele se scot cu forcepsul din suflet...



_ Geantă Sefora_

sâmbătă, 15 octombrie 2016

De amicitia

„ Prietenul adevărat iubește oricând și în nenorocire ajunge ca un frate ” (Proverbe 17:17)

Sunt oameni cu care obișnuiai să vorbești zi de zi, și cu care acum nu mai vorbești deloc. Oameni pentru care ai plâns, și acum ți-au întors spatele. Sunt oameni în care ai investit, iar răsplata lor a fost să arunce cu pietre. Și oameni în care ai avut cea mai mare încredere și au șters cu sufletul tău de podea. Și nu te-ar fi durut atât, dacă nu ți-ar fi fost prieteni cei ce te-au rănit...

Alfred de Vingy zicea că are „prieteni de 3 feluri: prieteni care mă iubesc; prieteni care mă înşeală; prieteni care mă detestă.” Știa și el că-i lumea plină de lupi îmbrăcați în blană de oi, care își dau toată silința să se apropie de tine, numai ca să fie la distanța minimă să te poată înțepa. Ei sunt ca purtătorii de HIV care își bagă acul în venă și după merg la metrou să injecteze oameni nevinovați și să le transmită boala. Vai de cei ce își ascund răutatea sub masca bunelor intenții… Într-o zi, vor muri înțepați de propriul lor ac.

Cât timp ești învingător, ai mulți prieteni. Dar langă cel învins, numai prietenii adevărați rămân.
Cât timp ești bogat, crezi că le ai pe toate, și te bucuri de mulțimile ce roiesc în jurul tău, crezând că banii cumpără orice. Dar banii n-aduc fericirea. Orice poți cumpăra cu bani, poți să pierzi tot pentru bani.
Și mai degrabă e lângă tine la bucurie omul care a ramas de partea ta când  ai trecut prin suferință, decât invers. Desigur, excepție de la regula asta o face acea categorie de „prieteni”, care, nu-s lângă tine când ai succes, dar apar cu fața „posomorâtă” când ai eșuat, tocmai pentru că în adâncul lor se bucură când te văd căzut.

E lumea plină de Iude, dar mai sunt și prieteni adevărați. Iar dacă ți se pare ție că nu găsești așa ceva, învață să fii tu unul.

Căci un prieten adevărat: 

·        * se roagă pentru tine. Să aduci un om înaintea lui Dumnezeu, în rugăciunile tale, e cel mai mare bine pe care i-l poți face.

·        * este o persoană disponibilă, pentru că știe să își organizeze prioritățile. Un om care te iubește, îți recunoaște valoarea și încearcă să te facă și pe tine conștient de cât de important ești pentru el, în special când te confrunți cu subestimarea.

·       *  este capabil să păstreze un secret. Că omul învață în câțiva ani să vorbească, dar nici în câteva zeci să-și țină gura… E dar de la Dumnezeu sufletul în fața căruia să poți alerga să-ți verși amarul, știind că nici mort nu te-ar vinde. 

·       *  este o persoană sinceră, care spune adevărul în față, chiar și când doare, pentru că îți vrea binele. Uneori, în nebunia noastră, vedem totul roz; e nevoie și de oameni care să ne coboare cu picioarele pe pământ, să ne arate că rozul nostru nu-i roșu, nici alb, ci o combinație din cele două, cu alte cuvinte o amestecătură de calități și defecte, oportunități și inoportunități.

·        * știe să asculte. Defectul generației noastre e că nu mai ascultăm ca să înțelegem, ci ca să răspundem, să dăm o replică. 

·        * iubește din toată inima. Și iubirea trece peste greșeli, acoperă defecte, rabdă, acceptă și păreri diferite, nu cataloghează drept „greșit” ceea ce nu poate înțelege, nu îndeamnă la rău, ci îndrumă spre bine, oferă fără să contabilizeze, apreciază și lucrurile mărunte... Iubirea are cei mai buni umeri pe care se poate plânge și cele mai gingașe mâini care să mângâie.

·        * știe când să se retragă și când să revină. Pentru că noi, oamenii, avem nevoie și de momente de singurătate. Numai atunci putem să ne coborâm cel mai adânc în noi, și putem să ne înălțăm cel mai sus către Dumnezeu. Tot în singurătate învățăm cel mai bine să apreciem oamenii din jur.

·        * nu vorbește de rău foștii lui prieteni. Nu-ți spune ție secretele altora, chiar dacă ei îi sunt acum vrăjmași. Un om care îți spune ție greșelile altora, poate la fel de bine să spună și altora greșelile tale.

·        * păstrează mereu un strop de optimism, chiar și în cele mai negre momente. Un prieten adevărat e ca un far în întuneric, te călăuzește spre țărm când simți că nu mai există salvare. 

·        * nu te tratează diferit în compania anumitor persoane, în funcție de avantaje. Nici nu se rușinează cu tine. 

Astfel de oameni merită toată aprecierea, căci aurul e colb pe lângă asemenea comori...

Un om care știe să fie prieten, e o fărâmă din Dumnezeu…



P.S. Și când îți pare că prietenul adevărat se plătește scump, amintește-ți că merită toți banii…


_ Geantă Sefora_

marți, 2 august 2016

Ferice de cine greşeşte dar se îndreaptă…

Nu contează începutul unui lucru, ci sfârşitul acestuia.

Nu contează cât de încet mergi, atata vreme cât încă te deplasezi. N-are importanţă de unde ai pornit, ci unde faci tot posibilul să ajungi. N-are treabă trecutul cu viitorul, atâta vreme cât alegem să ne schimbăm prezentul. Cum se spune: cine am fost, cine sunt şi cine voi fi, sunt 3 persoane diferite. Dumnezeu nu dispreţuieşte începuturile slabe.

Învingător nu-i unul care n-a cazut niciodată, ci acel ce are puterea să se ridice şi să meargă mai departe.
De altfel sunt înfrângeri care te înalţă, şi victorii care te coboară…

A te teme să nu greşeşti, chiar şi asta e o greşeală. Înţelepciunea nu se moşteneşte, ci se dobândeşte… O uşă închisă nu-i capăt de ţară. Un eşec nu-i sfârşitul alergării. Greşelile sunt trepte spre succes, căci ele ne arată ce trebuie îmbunătăţit. Fără greşeli nu am putea să ştim la ce mai trebuie să lucrăm, ce mai trebuie şlefuit, finisat...

Unii spun că păcatele se plătesc în cer, iar greşelile, pe pământ. Dar poate că în fiecare eşec, e şi un lucru folositor, atâta vreme cât vrei să iei aminte. Progresul nu constă în a nu comite greşeli, ci în a nu comite aceeaşi greşeală a doua oară. 
Căci asta-i cea mai mare greşeală - să nu înveţi din greşeli.

Problema nu-i să greşeşti, ci să faci din asta un mod de viaţă.  Cum spunea un scriitor – „Chiar dacă a greşi e lucru omenesc, nu faceţi din greşeală dovada omeniei voastre.”
Greşeala nu-i o problemă, a persista în greşeală însă, da.

Dar… dacă din greşeala săvârşită, ai reuşit să înţelegi suficient încât să o poţi evita… dacă în loc să acuzi greşelile altora, te-ai deprins să acuzi doar propriile tale greşeli… şi dacă ai atâta iubire încât să-l poţi ierta pe cel ce ţi-a greşit… eşti mai câştigat decât dacă n-ai fi călcat strâmb niciodată.


Toţi facem greşeli, dar este esenţial să învăţăm din ele. Ferice de cine greşeşte dar se îndreaptă… 


_ Sefora Geantă_