marți, 2 august 2016

Ferice de cine greşeşte dar se îndreaptă…

Nu contează începutul unui lucru, ci sfârşitul acestuia.

Nu contează cât de încet mergi, atata vreme cât încă te deplasezi. N-are importanţă de unde ai pornit, ci unde faci tot posibilul să ajungi. N-are treabă trecutul cu viitorul, atâta vreme cât alegem să ne schimbăm prezentul. Cum se spune: cine am fost, cine sunt şi cine voi fi, sunt 3 persoane diferite. Dumnezeu nu dispreţuieşte începuturile slabe.

Învingător nu-i unul care n-a cazut niciodată, ci acel ce are puterea să se ridice şi să meargă mai departe.
De altfel sunt înfrângeri care te înalţă, şi victorii care te coboară…

A te teme să nu greşeşti, chiar şi asta e o greşeală. Înţelepciunea nu se moşteneşte, ci se dobândeşte… O uşă închisă nu-i capăt de ţară. Un eşec nu-i sfârşitul alergării. Greşelile sunt trepte spre succes, căci ele ne arată ce trebuie îmbunătăţit. Fără greşeli nu am putea să ştim la ce mai trebuie să lucrăm, ce mai trebuie şlefuit, finisat...

Unii spun că păcatele se plătesc în cer, iar greşelile, pe pământ. Dar poate că în fiecare eşec, e şi un lucru folositor, atâta vreme cât vrei să iei aminte. Progresul nu constă în a nu comite greşeli, ci în a nu comite aceeaşi greşeală a doua oară. 
Căci asta-i cea mai mare greşeală - să nu înveţi din greşeli.

Problema nu-i să greşeşti, ci să faci din asta un mod de viaţă.  Cum spunea un scriitor – „Chiar dacă a greşi e lucru omenesc, nu faceţi din greşeală dovada omeniei voastre.”
Greşeala nu-i o problemă, a persista în greşeală însă, da.

Dar… dacă din greşeala săvârşită, ai reuşit să înţelegi suficient încât să o poţi evita… dacă în loc să acuzi greşelile altora, te-ai deprins să acuzi doar propriile tale greşeli… şi dacă ai atâta iubire încât să-l poţi ierta pe cel ce ţi-a greşit… eşti mai câştigat decât dacă n-ai fi călcat strâmb niciodată.


Toţi facem greşeli, dar este esenţial să învăţăm din ele. Ferice de cine greşeşte dar se îndreaptă… 


_ Sefora Geantă_

sâmbătă, 7 mai 2016

Operație pe cord deschis

De data aceasta, poate mai mult ca niciodată, scriu cu inima sângerândă și cu duhul mâniat.
Deunăzi, am zărit pe una din rețelele de socializare, fix pe o pagină creștină (nu-mi amintesc numele și poate e mai bine așa), o imagine care m-a întristat. Era o fotografie ce înfățișa un preot, o icoană și niște oameni care se închină, iar deasupra, scris cu galben era versetul din Exod, ce face referire la chipul cioplit, urmat de o afirmație ostentativă scrisă cu litere mari „CARE DIN ACESTE CUVINTE NU LE ÎNȚELEGEȚI?”. M-a lovit și mai tare când am citit descrierea pozei, care suna cam așa: „să nu se supere frații ortodocși, dar acesta este adevărul”, urmată de multe comentarii ce susțineau aceeași opinie. Nimeni nu s-a împotrivit.

Este adevărat, în Biblie scrie să nu-ți faci chip cioplit. Dar același Dumnezeu a spus, SĂ ÎȚI IUBEȘTI APROAPELE CA PE TINE ÎNSUȚI. Poate că în privința asta ne place să ne rezumăm doar la teorie…

Problema noastră, a creștinilor, nu-i doar că luăm din Biblie numai ce ne convine, ci că vedem prea des paiul din ochiul altora, uitând și mai des de bârna din ochiul nostru. Avem în noi prea mult venin și prea puține vorbe blânde. Nu știm să abordăm oamenii și le vorbim răutacios. În loc să le arătăm un Dumnezeu care iartă, le punem în față sute de reguli și doctrine (inventate tot de oameni!). Și dragoste, singura care îi schimbă pe oameni, mult prea puțină… Uneori deloc.

Ne-am făcut un obicei din a judeca pe alții. Că unii vorbesc în limbi și nu-i bine, că alții nu vorbesc și din cauza asta nu au Duhul Sfânt. Că unele poartă pantaloni și e păcat, că altele poartă baticul și când fac duș, și-i fariseism. Că ajungi în fundul iadului dacă bați din palme în biserică, că nici Dumnezeu nu te mai iartă dacă predici cu cravata la gât. Și lista poate continua. Dar toate astea sunt doar forme fără fond, căci baza e iubirea. Și ea, cu regret o spun, ne lipsește...

E păcat să pui lumânări, dar nu-i păcat să urăști?! E păcat să n-ai baticul cu colț, dar nu-i păcat să minți?! E păcat să ții duminica (sau sâmbăta), dar nu-i păcat să bârfești?! Știți fraților, a ajuns să fie păcat numai ce ne convine nouă… Dacă numai Dumnezeu cunoaște inima omului, de unde avem noi dreptul să-l judecăm? Mai ales că ne bazăm pe exterior în cele mai multe cazuri și aparențele înșeală.

 Ne credem noi Dumnezeu. Credem că avem noi dreptul să spunem cine intră în cer și cine nu, că putem da afară din biserică pe cine vrem, când vrem. Credem că numai „credința” noastră e bună, că numai principiile noastre duc la Viață. Și ne înșelăm așa amarnic… Există zeci de mii de culte creștine pe glob. Cum om fi reușit noi să dividem Adevărul în atâtea bucăți?!

Cristos a venit să propovăduiască iubirea și iertarea. Nu un anumit cult. N-a spus să fim ortodocși, penticostali, adventiști sau martorii lui Iehova. Ne-a spus să fim CREȘTINI - reprezentanți ai lui Dumnezeu (cum scrie în DEX). Isuși mai mici. Și numai asta nu suntem…

Oamenii nu se pocăiesc, nu pentru că-s ei prea păcătoși, ci pentru că noi nu știm să le arătăm Lumina. Pentru că noi terfelim zi de zi cămașa lui Cristos și numai creștinește nu ne comportăm. Pentru că trăirea noastră este searbădă. Pentru că, deseori, nu-i nici o diferență între cei salvați și cei din lume.

Dacă vrem biserici pline și creștini adevărați, e timpul să ne concentrăm pe lucrurile cu adevărat importante și să ne oprim din a arunca cu pietre în acei pentru care a murit Hristos, la fel ca pentru noi. 
Să-L punem pe Dumnezeu mai presus de toate. Să judecăm cu cea mai mare asprime eul nostru și firea pământească ce încearcă să pună stăpânire pe sufletele noastre și să ne despartă de El. Să iubim oamenii de lângă noi, orice religie ar avea! Fie ei și musulmani. (Dacă nu facem asta, cu ce ne diferențiem de cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu?!). Să citim Scriptura, dar și s-o trăim. Și în toate situațiile, să facem ce ar face Cristos…


P.S. O să avem dreptul să comentăm de alții, când o să fim noi sfinți. Și asta înseamnă că n-o să mai comentăm niciodată, pentru că sfinții nu se ocupă cu asemenea fleacuri… 



_ Geantă Sefora _

miercuri, 9 martie 2016

Există femei și după 8 martie...

Se spune că Ziua Femeii a fost, la început, stabilită pentru ziua de 6 martie, dar cum femeilor le-a luat 2 zile să se (pre)gătească, au mutat-o pe 8. Treaba e că şi bărbaţilor le-a fost alocată o zi, numai că ei, ca de obicei, au uitat data.

„ Femeile sunt dădacele noastre în copilărie, tovarăşele noastre în vremea maturităţii, sprijinul nostru la bătrâneţe, consolarea noastră în nenorociri şi victimele noastre în toate timpurile” – Sabatier.

Să fii mamă e o mare responsabilitate. Trebuie să te îngrijeşti de familie 24 /24, 7 zile din 7. Fără concediu (nici măcar medical). Când e copilu’ internat în spital, mama stă cu el. Când are copilu serbare, mama tre să meargă. Când e ziua lui, mama tre să aranjeze petrecerea de la cap la coadă. Când îşi rupe ciorapii, mama îi coase. Când se loveşte, în braţele mamei aleargă plângând. Când fumează prima oară, în ochii mamei evită să privească atunci când se întoarce acasă. Iar mama, face tot ce face, pe gratis. Din dragoste. Şi când ajunge bătrână şi singură, nepoţii nu-i mai calcă pragul, copiii n-o mai sună. Ea totuşi nu regretă nici un minut jerfit de dragu' lor. Iertaţi-ne, mamelor, pentru toată durerea ce v-am provocat-o! Uneori, oamenii, vrând să iubească, rănesc…

Să fii soţie e o mare responsabilitate. Trebuie să-i fii supusă şi credincioasă. Să-l urmezi şi la capătul lumii, dacă el vrea să mergeţi acolo. Să asculţi ce are de spus, să renunţi la plăcerile tale de dragul lui. Să-i calci cămaşa şi la 12 noaptea dacă are nevoie. Să-l îngrijeşti şi să-l dichiseşti, că bărbaţii din fire nu-s prea atenţi la cum ies pe stradă (mai ales după ce se însoară!). Să-l dădăceşti ca pe copii; vorba unui prieten – bărbaţii nu se căsătoresc niciodată, ei doar schimbă mama. 
Dar mai important decât toate astea, e să-i aduci cinste. Să fii ca o cunună pe capul său, nu ca o pată ce-i distruge reputaţia. Oamenii să-l considere un norocos din pricina ta, să te dea exemplu ca soţie adevărată.
Şi când n-are chef să îţi asculte poveştile sau evenimentele de peste zi, când e morocănos că s-a stricat ceva la maşină, când varsă cafea pe cămaşa nouă, când intră încălţat pe covorul alb din sufragerie sau e nervos că a avut o zi grea la lucru, să-l ierţi şi să-l iubeşti ca în ziua când ai spus DA în faţa altarului. Bărbații, sunt și ei oameni. Și toți oamenii au defecte…

Să fii soră e o mare responsabilitate. Cei mici copiază deseori modelul surorilor mai mari. Încearcă să se aranjeze ca să semene cu ele, să fie serioase cum sunt ele, sau să înveţe la fel de bine. În calitate de soră trebuie să ai grijă de ceilalţi. Să te comporţi suficient de matur încât să te respecte pentru că iei decizii mai înţelepte, dar nu atât de matur încât să-i faci să se simtă inferiori, să devii o mofturoasă cu nasul pe sus căruia să nu-i poată spune o vorbă.
Surorile mai mari sunt şi ele nişte mame mai mici. Nu vă enervaţi când vă împrumută lucrurile, când vă strică vreo carte sau vă fură jucăria preferată. Nu-i refuzaţi când vă imploră să luaţi parte la jocurile lor, deseori stupide. Într-o zi, o să creşteţi şi o să realizaţi că n-aveţi amintiri comune, că aţi crescut parcă în lumi diferite, că nu vă intersectaţi decât la ora mesei sau seara, la culcare. Atunci veţi vrea să daţi timpul înapoi, dar o să fie prea târziu. Ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată…

Să fii femeie e o mare responsabilitate.
Încă din antichitate femeia a fost discreditată. Marginalizată. Nedorită. Cârpa societăţii. Bună doar pentru perpetuarea speciei. Mai târziu, a venit Cristos prin fecioara Maria şi a reabilitat statutul femeii, punând-o la locul ei de drept. Apoi, anumiţi lideri religioşi, (şi nu numai) au coborât iar femeia pe o treaptă inferioară, negând ideea de egalitate în drepturi dintre femeie şi bărbat. 
Peste secole, femeia s-a ridicat din nou din cenuşă, prin propriile forţe, pentru a demonstra că-i egală cu bărbatul. În ultimul secol însă, deşi a obţinut drepturi egale, femeia s-a discreditat singură, abandonând feminitatea ce-i dădea tot farmecul şi adoptând un comportament masculinizat. A ajuns să bea cot la cot cu bărbaţii, să râgâie, să fumeze mai ceva ca locomotivele, să taie cu drujba şi chiar să conducă tractoare, murdară de noroi până-n gât. Unde-i graţia? Au ajuns pisicile să fie considerate mai feminine ca însăşi femeile?!
Cineva spunea că, la femei, graţia are efect mai mare decât frumuseţea. Alt băiat spunea chiar azi, că dacă ai o înfăţişare de nota 10, dar o personalitate de nota 3, eşti o femeie de nota 3! Frumuseţea trece, dar ce-i în inimă şi în minte rămâne...

Un Narcis feminin este de neconceput, în ciuda faptului că femeia se priveşte nespus de mult în oglindă. Ea face asta nu pentru a se admira, ci pentru a vedea acolo, în oglindă, pe un altul – care o admiră.

Apreciaţi femeile. N-ar fi lumea la fel fără ele. Ele sunt lipiciul care ţine totul la un loc, zi de zi.

Apreciaţi o femeie care are curajul să meargă prin ploaie fără umbrelă. Înseamnă că nu-i e teamă că îşi va pierde faţa pe drum. Ploaia poate că spală gletul, dar frumuseţea naturală n-o poate înlătura niciodată.

Apreciaţi o femeie care nu se lasă cu una cu două. Care vă respinge. Care nu vă răspunde la avansuri. Apreciaţi o femeie care nu iese în oraş cu oricine. Înseamnă că-i o femeie care se respectă. 
Cu cât e mai înalt zidul pe care-l ridici în jurul tău, cu atât va fi mai bun cel care va reuşi să-l sară.

Apreciaţi o femeie care nu spune decât vorbe bune la adresa soţului ei. O femeie care nu-şi trâmbiţează viaţa conjugală. Nu-i o prefăcută. E o femeie adevărată. Femeile adevărate nu-şi discută problemele din interiorul familiei cu vecinele, la cafea, ci cu soţul şi Dumnezeu, pe genunchi.

Apreciază toate femeile. Chiar şi pe cele ce crezi că nu merită. În spatele fiecărei femei prăbuşite, e o poveste pe care nici măcar n-o bănuieşti. Nu le judeca niciodată. N-ai de unde ştii că tu, în aceleaşi condiţii, n-ai fi făcut la fel.  

Apreciază femeia care ţi-a dat viaţă. Apreciază femeia care te-a făcut tată. Apreciază fetiţa care te-a făcut să-L înţelegi mai bine pe Dumnezeu, învăţându-te ce profundă e dragostea unui părinte.

Femeile sunt făcute să fie iubite, nu înţelese.

La mulţi ani mamelor, soţiilor, surorilor, prietenelor… La mulţi ani tuturor femeilor! Fără voi, n-am mai fi fost niciunul ceea ce suntem azi…

Şi ce-i dacă a trecut 8 martie? Femeile sunt tot femei. Şi pe 15 septembrie.
La fel de frumoase ca ieri, la fel de iubitoare ca mâine...

…………………………………………………………………………………………

Femeia-i o statuie vie,
Cu suflet cât un colţ de rai,
O ţii o viaţă-n colivie
Şi-o plângi abia când n-o mai ai… „ - (Vlad Cernea )

…………………………………………………………………………………………



_Geantă Sefora_

marți, 19 ianuarie 2016

O inimă împărțită e pe jumătate moartă

Le găsim povestea pe paginile Sfintei Scripturi, dar sunt tipologii umane întâlnite și în ziua de azi, atât în societate, cât și în biserică. Intrăm în contact cu acest gen de persoane în mod frecvent, însă rareori învățăm din greșelile lor. Cain, Iona și fratele fiului risipitor sunt veritabile exemple de AȘA NU.

Cain
Cain era invidios pe Abel, că-i ieșeau toate bine. Predica, era lider de tineret, mergea în misiune, cânta în biserică, dădea îndemn la rugăciunea pentru bolnavi, facea școală dumnicală cu copiii și strângea până și colecta. Era multifuncțional. Și mai presus de toate, era plăcut în ochii lui Dumnezeu.
Iar lui… lui nu-i ieșea nimic. Oricât încerca. Așa că sâmburele invidiei a încolțit în mintea lui ideea să-și ucidă fratele. De ce? Pentru că așa sunt oamenii, când nu ajung la nivelul tău, încearcă să te coboare pe tine la al lor. 
Odată ideea gândită, prinse contur (și așa se născu replica din filmele western ”nu e loc pentru amândoi aici!”). Visând să rămână singurul slujitor, deci și cel mai bun, Cain nu mai stătu pe gânduri și-și pătă mâinile de sângele fratelui său. Sânge nevinovat, care însă, nu-i pătă și conștiința. Păcat. Rămas de unul singur, nu mai putu îndeplini nici slujba. Căci nu-i loc de lupi în țarcul oilor...

Iona
Statea la umbră și visa la o vacanță exotică. Plajă, umbreluțe, valuri. Dar se trezi din reverie când Dumnezeu îi spuse să meargă la Ninive. Bosumflat, luă drumul spre Tars, fugind de fața lui Dumnezeu și de responsabilitățile în plus. 
Plăti biletul și urcă, însă Domnul îi dădu planurile peste cap. Furtuna pentru Iona a fost ca aisbergul pentru Titanic – dovada că omul nu-i invincibil și că Dumnezeu are ultimul cuvânt de spus. Restu drumului îl făcu în burta peștelui și stătu acolo 3 zile și 3 nopți, nu pentru că l-ar fi pus Dumnezeu sub disciplină, ci pentru că abia în final îi trecu prin cap să se roage (probabil abia atunci i  se termină bateria la telefon și își aminti de ultima soluție - rugăciunea). 
Peștele îl vărsă pe uscat și Iona sărută pământul, hotărât să nu se mai urce vreodată în vreo barcă. La al doilea îndemn venit de sus, a plecat la Ninive și a vestit oamenilor mesajul din partea Domnului. Ninivenii s-au căit și și-au plâns păcatul, însă Iona a fost invidios pe iertarea lor, de parcă nu se bucurase și el de mila lui Dumnezeu. 
Și a trăit mai departe continuând să gafeze, pe motiv că din greseli învață omul...

Fratele fiului risipitor
Era fratele mai mare, mai responsabil, mai devotat. Când fra-su plecă în lume cu partea lui de moștenire, începu să fie și mai pios, dorind cu orice preț să-i demonstreze tatălui că-i diferit de stricatu ăla mic. 
Începu să lucreze mai cu spor, mai ales când era tatăl prin zonă. Își rupse legăturile cu amicii, că de!, trebuia să aibă grijă de averea rămasă, că doar rămăsese partea lui, iar ei aveau prea des pofta de miel la proțap. Se îngropă în hârtii și comisioane și lucra până noaptea târziu, bucuros la gândul că mezinul nu-i mai fura atenția pe care o primea de la babac. Și tare se mai oftica văzând că bătrânului numai la „desfrânat„ îi era gândul. 
Într-o seară, mai stătu la firmă peste program, când auzi mare tam-tam și-l sună pe secretar să-l întrebe care-i baiu. Când află că fratele mai mic se întoarse acasă și tatăl dădea o petrecere în cinstea revenirii lui, luă foc și porni val-vârtej să-i ceară părintelui socoteală pentru toată risipa ce o făcea cu frati-su. Făcu un spectacol de toată frumusețea, și nu uită să menționeze ce viață exemplară dusese el, în comparație cu acela pe care nici „frate„ nu-l mai numea.


Ce au aceste 3 personaje în comun? Invidia. Care se naște din egoism. Dezbinarea. Și faptul că nu îi erau dăruiți Domnului în totalitate. Ci făceau totul cu jumătate de măsură.


Ce învățăm de la ei?
1.      Că poți aduce jertfe lui Dumnezeu și fără să ai inima schimbată, adică poți sluji în biserică, dar nu din dragoste de Dumnezeu, ci din dorința de a fi remarcat și apreciat.
2.      Că poți să auzi glasul Domnului, dar să nu ții cont de el. Și că uneori ai nevoie să ajungi la capătul puterilor ca să realizezi cât de mic ești tu și cât de mare este El.
3.      Că poți să fii în Casa Tatălui, dar să-l urăști pe fratele tău. Să fii cu trupul în biserică și cu inima în lume. Să crezi că ești salvat, dar cel pierdut să fii chiar tu.
4.      Că invidia și calea Lui nu se intersectează niciodată. Și n-ai dreptul să judeci pe altul pentru că păcătuiește în mod diferit decât o faci tu. Cine-i fără păcat să arunce primul cu piatra…
5.      Că Dumnezeu oferă o a doua șansă și că iubește orice păcătos, indiferent de trecutul lui, atâta vreme cât își cere iertare.
6.      Că dacă nu ești un om dedicat și sincer înaintea lui Dumnezeu, nu poți sfârși decât într-un singur mod - prin a intra în anonimat.

7.      Și că Dumnezeu e un Dumnezeu al dreptății. El nu rămâne niciodată dator!



__ Sefora Geantă_

joi, 24 decembrie 2015

Când ieslea e goală, sărbătorim degeaba...

Când s-a născut El, a împărțit istoria lumii în două. A separat lumina de întuneric, păcatul de neprihănire. Ne-a învățat smerenia, iubirea, dăruirea... N-a cerut palate, așternuturi de mătase, scutece de cea mai bună calitate. Dragostea se mulțumește și cu puțin. Pentru că dragostea suferă totul. Și frigul, și respingerea și ura…
Dar ce-ar fi fost ca păstorii, or magii, să găsească o iesle goala? Ce-ar fi fost ca El să nu se fi născut? Ar fi plecat acasă toți, exact așa cum au venit. Ba chiar dezamăgiți. N-ar mai fi dus nimeni vestea bună mai departe, n-ar mai fi existat creștini, nici oameni noi.

Cu ieslea goala, n-ar fi existat mântuire. Nici speranță. Ar fi fost o lume plină de venin. Pentru că fără jertfa de la Golgota, oamenii n-ar fi avut motiv să se schimbe în bine. Fără sacrificiul suprem, oamenii n-ar fi știut să se sacrifice la rândul lor.

O iesle goală înseamnă o lume cufundată în întuneric. O lume fără nici un Dumnezeu. O lume rece, indiferentă, plină de oameni singuri. O lume care trăiește după propriile reguli, urmărind doar folosul propriu. O societate înțesată de criminali, de avari, de corupți, de farisei, de mincinoși.  

O iesle goală înseamnă o lume egoistă. O lume care dă din coate, care pășește peste cadavre, care nu ține cont de nevoia altuia. O lume care nu cunoaște verbul „a da” și e străină de termenii „a împărți” sau „a oferi ajutor”. O lume care se zgârcește să dea o portocală unui sărac, care nu depune nici cel mai mic efort dacă nu-i în favoarea sa.

O iesle goală înseamnă o lume care trăiește fără a avea responsabilități. Fără a gândi în perspectivă. O iesle goală promovează „carpe diem, quam minimum credula postero” („trăiește clipa și fii cât mai puțin încrezător în viitor”).

O iesle goală înseamnă o inimă goală. O lume fără suflet, fără milă, fără empatie. O lume dominată doar de instincte și pofte…
Căci unde ieslea e goala, e doar forma fără fond. Doar religie, fără trăire. Sunt cumpărături, sarmale, artificii, lumânări, moaște, fățărnicie, crăciunițe. Dar inimile rămân reci. Și Dumnezeu… nu-i nicăieri!

Și cea mai mare problemă este că, deși Cristos s-a născut, deși a fost acolo, un prunc în iesle, născut ca să moară pentru omenire, noi trăim de parcă ieslea este (și a fost) goală.
l-am dat pe Isus afară până și din propria-I sărbătoare! Și continuăm să trăim ca și când n-ar fi existat vreodată. Unde nu-i Cristos , nu-i binecuvântare. Gem pușcăriile, spitalele, orfelinatele, azilele de bătrâni. Unde nu-i El, e lumea… și fericirea ei de scurtă durată.

Unde lipsește Dumnezeu, Crăciunul nu-i decât prilej de înbuibare, concedii și certuri.


Atâta timp cât ieslea inimilor noastre e goală, sărbătorim degeaba…

marți, 1 decembrie 2015

Deșteaptă-te române! Azi!

S-au luptat atâția pentru țara asta...
Au vrut-o mulți. Au apărat-o și mai mulți. Unii s-au contopit cu glia strămoșească zâmbind, știind că au luptat pentru ea până la ultima suflare. Au murit alții înainte să-și împlinească visul, înainte s-o vadă întregită. Și-au dat strămoșii noștri viața pentru ea… ca noi să fim azi liberi. Stăpâni în țara noastră, vorbind graiul nostru, iubind în felul nostru, având credința proprie, nu pe a altora.
Ne-am apărat țara de „păgâni”, de turci, de ruși, de toți invadatorii. Dar n-am știut să o apărăm de cel mai mare dușman… N-am știut s-o apărăm de noi înșine…

N-am știut s-o apărăm de avort. Iar azi plătim prețul. Și îl vor plăti și cei ce vor rămâne în urma noastră…
Se închid 3 școli pe zi, din lipsă de prunci. Strânși la grămadă, din mai multe sate, ca să se încropească clase, sunt discriminați și marginalizați. Și așa se învață românul cu suferința, încă de mic… Iar cornu’ și laptele nu vor sătura nicicând o inimă rănită.

N-am știut s-o apărăm de emigrare. Am blestemat-o și vorbit-o de rău în fața copiilor. Le-am sădit în inimă sămânța urii și ea le-a anihilat și ultimul strop de patriotism. Azi, tot mai mulți pleacă… Răman în urmă batrâni uitați, copii ce cresc fără părinți, vile în care domnește pustiul 11 luni pe an. Au plecat mulți români, și or să mai plece. Că aici „n-au viitor”. Cine spune că n-au?! Există viitor dincolo de fiecare șansă acordată…

N-am știut s-o apărăm de hoție, și azi, ne vindem pământul de sub picioare străinilor. Egoiștii de noi! Și cei de mâine ce-or să moștenească?

N-am știut s-o apărăm de nepăsare. Iar acum, e totul în paragină. S-a scorojit iubirea din noi, cum s-a scorojit varul prin casele bătrânești.

N-am știut s-o apărăm de influențele altora. Și așa am ajuns să uităm cine suntem. Sau mai rău – să ne fie rușine că suntem români…

N-am știut să o apărăm de obrăznicie, iar azi nu mai știm ce-i ăla „respect”.

N-am știut să ținem standardul sus. Acu ne văităm că-s multe biserici și prea puține spitale. Dar că-s cârciumi la fiecare colț nu zice nimeni nimic!

Cică suntem creștini de 2000 de ani (am fi în stare să zicem că dinainte de Cristos!). Creștini cu numele. Cu viața și trăirea - mai puțin spre deloc. Românii L-au închis pe Dumnezeu în biserică pentru a fi liberi în lume, spunea Iorga.

Ne fălim cu orișice, când defapt n-avem cu ce…

Ne-am îngropat sufletul în gunoaie și mizerie ș-am înălțat deasupra turle de biserici. Deja am făcut din creștinism o afacere. Și tot noi vom avea de suferit. Cu bani, dar fără Dumnezeu, tot în pierdere ieșim. Românii n-au nevoie de clădiri, de baruri, de catedrale și mănăstiri. Au nevoie de Dumnezeu! Unul care nu-i uitat între ziduri în timpul săptămânii. Că degeaba crezi în Dumnezeu dacă trăiești ca și cum n-ar exista.

Deșteaptă-te române! Nu lăsa lucrurile așa cum sunt. Nu te baza pe ideea că vei pleca de-aici. Și-n Spania, și-n SUA, și la capătul lumii, tot român rămâi… Poate că vei pleca, dar cei dragi ai tăi vor rămâne. Într-o țară în care e din ce în ce mai greu să trăiești. Și tu, într-o zi, oriunde ai fi fugit, tot o să te întorci înapoi. Și ce vei mai găsi?

Deșteaptă-te române! Fă din țara asta, o țară demnă să-ți crească pruncii. O țară pe care ei s-o iubească așa cum, poate, tu n-ai facut-o ( că nu te-a învățat nimeni). O țară în care să stai de drag. O țară care, pe lângă peisaje frumoase, să aibă și oameni frumoși. Cu suflet de aur! Că-s unii așa săraci încât singura lor bogăție sunt banii…

Deșteaptă-te române! Nu aștepta să-ți cadă totul din cer, așa cum e tradiția. Fii tu mai diferit! Schimbă tu ce n-au schimbat alții până acum. Că dacă n-o faci tu, atunci cine s-o faca?

Deșteaptă-te române! Azi! Mâine s-ar putea să te deștepți degeaba…

„Eroi au fost, eroi sunt încă
Şi-or fi în neamul românesc!
Căci rupţi sunt ca din tare stâncă
Românii, - orişiunde cresc.” (Ioan Neniţescu)

La mulți ani România, oriunde te-ai afla!



_Sefora Geantă_



luni, 7 septembrie 2015

De ce mor tinerii?

Unii dintre voi ne spuneţi adolescenţi teribilişti. Alţii tineret. Unii credeţi că nu mai avem nici o şansă de reabilitare, alţii continuaţi să speraţi la un viitor mai bun.

Da, generaţia noastră n-a prins războiul, nu ştim să ţinem arma în mână. Nici un glonț nu ne-a străpuns pe front, dar asta nu înseamnă că nu suntem răniţi. Noaptea, când nu-i vede nimeni, mulţi plâng înfundat şi muşcă din pernă regretând deciziile luate, urmând ca a doua zi să afişeze din nou acel zâmbet mai fals ca produsele chinezeşti. Majoritatea, dacă nu toţi, considerăm că a-ţi expune sentimentele în public e dovadă de slabiciune. Or noi trebuie să fim puternici (sau măcar să dăm impresia asta). Nu?

Suntem greu de înţeles, mai ales când refuzăm să comunicăm. Dar şi tăcerea-i un răspuns… Câteodată prea dur şi brutal ca să fie luat în considerare.
Avem nevoie de înţelegere. Toţi oamenii cărora li se dă o şansă la viaţă (mai exact cei care scapă de blestematul avort), toţi părinţii, toţi oamenii mai în vârstă, toţi au trecut cândva pe aici. Problema e că prea mulți uită că au fost şi ei tineri cu defecte şi bravează în faţa noastră, bazandu-se pe principiul "dacă n-au fost de faţă, sunt obligaţi să creadă ce spunem noi"

Refuzăm uneori adevărul. Din teamă că, ştiindu-l, ni se vor sfărâma şi ultimele cioburi de vise rămase prin suflet. Spun cioburi pentru că multe vise ni le-au spulberat alţii deja. O învăţătoare care şi-a făcut elevul prost sau incompetent, un părinte care i-a spus copilului că nu-i bun de nimic, un "mai bine nu te năşteai!" Sau un "tu n-ai nici o şansă! Nu vei reuşi niciodată."
E nevoie de câteva secunde să arunci o vorbă, ca să produci o rană ce nu se mai vindecă într-o viaţă.

Nici noi nu ştim ce vrem. Ba ne îmbraţişăm cu singurătatea, ba ne lepădăm de ea. Oricum, ea ne rămâne cel mai fidel tovarăş.
Ne închidem în noi, ori ne plângem în faţa tuturor. Căutăm alinare în iubire, în cărţi, în somn, în filme, în săli de fitness, în alcool sau droguri, în dezmăţ, în like-uri. În tot ce-i rău. Şi unii în mâncare. Dar mai devreme sau mai târziu toţi realizăm că prăjitura la început atât de dulce a prins gust de cianură iar în văzduh pluteşte un miros stătut, de moarte. Ferice de cei ce-şi găsesc alinarea în Dumnezeu!

Ne plictisim repede. Nu ducem treaba la bun sfârşit. Nu facem lucrurile bine sau le facem în silă. Nu-i ciudat că ne-a pierit cheful de viaţă chiar dinainte să descoperim cum e viaţa defapt?!
Cocoşaţi sub povara grea, dar invizibilă pentru restul lumii, ne transformăm încet în Quasimodo adaptat la viaţa în secolul 21. Purtăm în spate saci de suferinţă, de neînţelegere, de ură, de regrete şi remuşcări tânjind  după oameni care să ne înţeleagă. Ne aplecăm sub povara chinuitorului "niciodată nu voi fi suficeint de bun" şi uităm să mai privim la cer,  tocmai când acela-i singurul loc de unde ne vine izbăvirea.

Unii fug de biserici şi de credinţă, spunând că-i ceva de modă veche. Nu se mai poartă. Nu mai are priză, ba chiar strică reputaţia. "Ce-o să spună gaşca despre mine dacă merg? Mă vor crede nebun."

Cei care încă mai frecventează lăcaşele de cult, o fac din 3 motive: fie de frică, fie din obişnuinţă, fie din dorinţa de a-L căuta pe Dumnezeu. Membrii din primele două categorii or să dispară şi ei pe parcurs. Când te căsătoreşti şi ieşi de sub papucu’ lu’ taticu’, adio biserică! Şi din păcate, există destule cazuri care confirmă teoria asta.

E din ce în ce mai greu să ţii tinerii în biserică, pentru că nu prea mai avem cu ce-i atrage. Bătrânii nu acceptă mentalitatea nouă, tinerii pe cea tradiţională. Unii se vaită că aud "ropote" în biserici, de la tocurile fetelor, ceilalţi se vaită că-s numai "cântări pe 7 beregăţi", lipsite de vlagă şi bucurie. Rezolvarea? Să lase fiecare de la el.

Am spus unor surori că bisericile care trag cu dinţii de sfânta tradiţie or să se golească curând. Au făcut ochii mari de uimire. E simplu, le-am explicat, tinerii vor pleca pentru că nu le place atmosfera, iar bătrânii rămaşi vor trece dincolo, că-s tare mulţi pe ultima sută de metri. Iniţial au râs, dar apoi mi-au dat dreptate.

De ce mor tinerii?
Pentru că nu mai au speranţă.

Care-i soluţia?
Trâmbiţaţi speranţa! Strigaţi în gura mare că există o Soluţie pentru orice problemă, un Remediu pentru fiecare boală. O cruce care primeşte saci de poveri şi oferă în schimb eliberare şi pace.
Vorbiţi oamenilor despre Cel ce poate ierta orice păcat, oricât de greu ar fi! Zâmbiţi-le înţelegător! Oferiţi îmbrăţişări! Întindeţi mâna celui ce are nevoie de ajutor!

Menţineţi flacăra speranţei aprinsă! Atâta vreme cât pâlpâie, încă n-am pierdut lupta!

Şi tot ce faceţi, faceţi cu pasiune! Pasiunea e speranţă!


P.S. Lumea are atâta lumină câtă răspândim noi. Stând ascunşi sub obrocul comodităţii, îi lăsăm în întuneric. Şi lipsa luminii e moarte sigură.



_ Sefora Geantă_