vineri, 7 noiembrie 2014

Fericirea - un lucru mare ascuns după un cuvânt mic

Viaţa e o alergare continuă. Încă de la paşii mamei ce se îndreaptă grăbită spre maternitate, până la paşii celor ce ne conduc pe ultimul drum, suntem în continuă mişcare. 
Nici o staţie, nici o pauză, nici o oprire. Trăim pe fugă, iubim între două sonerii de clopoţel, mâncăm din mers. (Numai de gândit gândim în reluare). Totul se deplasează cu o viteză copleşitoare care de multe ori ne ameţeşte lasându-ne leşinaţi prin vreun cotlon întunecat, pe vreo bancă acoperită cu zăpada căzută în luna mai.

Timpul trece prin noi şi noi  trecem prin timp. De multe ori însă trecem prin viaţă ca gâsca prin apă. Fără să lăsăm vreo urmă, fară să schimbăm ceva.  Numai timpul se mai oboseşte să lase câte-un semn asupra noastră. Un rid, o cicatrice, o inimă rănită, o lacrimă ascunsă în colţul ochiului.

Cred că fiecare om este în adâncul său un căutător de comori. Diferenţa dintre noi o face modul în care privim comoara şi valoarea pe care o are aceasta. Pentru asta, unii se obosesc dezgropând potcoave de cai morţi, pe când alţii nu se mulţumesc cu atât de puţin. Cu toate asemănările şi deosebirile, există o comoară râvnită de toţi. O comoară dorită şi de bogaţi şi de săraci, de profesori şi de elevi, de bătrâni şi de prunci. Comoara asta nu poartă un nume pompos, nici nu e împachetată în staniol. Nu-i nici dată cu sclipici ca să fure priviri, nici nu poartă eticheta vreunei companii renumite. E un lucru atât de simplu şi totuşi atât de complicat. Comoara asta e fericirea.

Fericirea, însă, nu-i un obiect, nu-i un cufăr, nici „Cloşca cu puii de aur”. Nu-i un vis, nici utopie. Pentru că fericirea există! Toată viaţa noastră o căutăm, dar de multe ori nu o găsim pentru că nu ne uităm unde trebuie. Alteori, chiar în momentul în care o găsim ne scapă printre degete asemeni unei vrăbii ce zboară atunci când ridicăm cutia pentru a ne uita la ea.

Sunt momente în viaţă când fugim de ce ne caută şi căutăm ceea ce fuge de noi. Problema pentru care suntem trişti este că noi tânjim (chiar suferim) după un anumit tip de fericire, care ni se pare nouă perfectă, şi refuzăm fericirea ce ne caută, cea de care avem nevoie cu adevărat.

Pentru unii fericirea e o pereche nouă de pantofi, pentru alţi e încă un etaj la casă. Pentru unii fericirea e să scape un weekend de părinţi, pentru alţii este o oră petrecuta de vorbă cu ei. Pentru unii fericirea e să ai iubit de Valentines day, pentru alţii este să ai mamă de 8 martie...

Fericirea nu este palpabilă pentru că e ceva ce ţine de mentalitatea fiecărui om. Cum nu există doi oameni la fel aşa nu există două concepţii identice despre fericire. Fericirea e o haină ţesută de mintea fiecăruia şi e concepută în aşa fel încât să se potrivească de minune pe croitor. Nu-i condamna pe alţii pentru că nu gândesc la fel ca tine; fericirea ta nu o să stea niciodată la fel de bine pe ei, nici invers.

Fericirea e la fiecare colţ de stradă, e pusă în fiecare om. Aşteaptă să fie găsită şi este suficientă pentru toţi. Însă aşa cum oamenii orbi nu pot vedea lumina zilei, nici nemulţumiţii nu pot vedea fericirea. Niciodată un om cârtitor nu va cunoaşte parfumul fericirii, pentru că nemulţumirile lui îl vor face locuitorul unei lumi inodore.

Fericirea nu e un simplu sentiment, este un mod de viaţă. E o trăire zilnică, 24/24.
Fericirea nu-i un lucru mare, ci este un milion de lucruri mici.
Fericirea nu este să ai de toate, ci să fii mulţumit de toate lucrurile pe care le ai.

Oricum fericirea pământească e şi ea trecătoare. Pantofii se dezlipesc, tinereţea trece, cei dragi se duc, casa cu n etaje ia foc, sau rămâne altuia... Fericirea absolută e abia dincolo... 
În momentele mele de linişte interioară văd în oglinda sufletului azurul paradisului şi parcă simt deja mirosul fericirii promise... Maranatha! 
Lângă El orice lacrimă va fi doar o simplă amintire...



 _Sefora Geantă_

Un comentariu: