De ce mor tinerii?

- septembrie 07, 2015

Unii dintre voi ne spuneţi adolescenţi teribilişti. Alţii tineret. Unii credeţi că nu mai avem nici o şansă de reabilitare, alţii continuaţi să speraţi la un viitor mai bun.

Da, generaţia noastră n-a prins războiul, nu ştim să ţinem arma în mână. Nici un glonț nu ne-a străpuns pe front, dar asta nu înseamnă că nu suntem răniţi. Noaptea, când nu-i vede nimeni, mulţi plâng înfundat şi muşcă din pernă regretând deciziile luate, urmând ca a doua zi să afişeze din nou acel zâmbet mai fals ca produsele chinezeşti. Majoritatea, dacă nu toţi, considerăm că a-ţi expune sentimentele în public e dovadă de slabiciune. Or noi trebuie să fim puternici (sau măcar să dăm impresia asta). Nu?

Suntem greu de înţeles, mai ales când refuzăm să comunicăm. Dar şi tăcerea-i un răspuns… Câteodată prea dur şi brutal ca să fie luat în considerare.

Avem nevoie de înţelegere. Toţi oamenii cărora li se dă o şansă la viaţă (mai exact cei care scapă de blestematul avort), toţi părinţii, toţi oamenii mai în vârstă, toţi au trecut cândva pe aici. Problema e că prea mulți uită că au fost şi ei tineri cu defecte şi bravează în faţa noastră, bazandu-se pe principiul "dacă n-au fost de faţă, sunt obligaţi să creadă ce spunem noi"

Refuzăm uneori adevărul. Din teamă că, ştiindu-l, ni se vor sfărâma şi ultimele cioburi de vise rămase prin suflet. Spun cioburi pentru că multe vise ni le-au spulberat alţii deja. O învăţătoare care şi-a făcut elevul prost sau incompetent, un părinte care i-a spus copilului că nu-i bun de nimic, un "mai bine nu te năşteai!" Sau un "tu n-ai nici o şansă! Nu vei reuşi niciodată."

E nevoie de câteva secunde să arunci o vorbă, ca să produci o rană ce nu se mai vindecă într-o viaţă.

Nici noi nu ştim ce vrem. Ba ne îmbraţişăm cu singurătatea, ba ne lepădăm de ea. Oricum, ea ne rămâne cel mai fidel tovarăş.

Ne închidem în noi, ori ne plângem în faţa tuturor. Căutăm alinare în iubire, în cărţi, în somn, în filme, în săli de fitness, în alcool sau droguri, în dezmăţ, în like-uri. În tot ce-i rău. Şi unii în mâncare. Dar mai devreme sau mai târziu toţi realizăm că prăjitura la început atât de dulce a prins gust de cianură iar în văzduh pluteşte un miros stătut, de moarte. Ferice de cei ce-şi găsesc alinarea în Dumnezeu!

Ne plictisim repede. Nu ducem treaba la bun sfârşit. Nu facem lucrurile bine sau le facem în silă. Nu-i ciudat că ne-a pierit cheful de viaţă chiar dinainte să descoperim cum e viaţa defapt?!

Cocoşaţi sub povara grea, dar invizibilă pentru restul lumii, ne transformăm încet în Quasimodo adaptat la viaţa în secolul 21. Purtăm în spate saci de suferinţă, de neînţelegere, de ură, de regrete şi remuşcări tânjind după oameni care să ne înţeleagă. Ne aplecăm sub povara chinuitorului "niciodată nu voi fi suficeint de bun" şi uităm să mai privim la cer, tocmai când acela-i singurul loc de unde ne vine izbăvirea.

Unii fug de biserici şi de credinţă, spunând că-i ceva de modă veche. Nu se mai poartă. Nu mai are priză, ba chiar strică reputaţia. "Ce-o să spună gaşca despre mine dacă merg? Mă vor crede nebun."

Cei care încă mai frecventează lăcaşele de cult, o fac din 3 motive: fie de frică, fie din obişnuinţă, fie din dorinţa de a-L căuta pe Dumnezeu. Membrii din primele două categorii or să dispară şi ei pe parcurs. Când te căsătoreşti şi ieşi de sub papucu’ lu’ taticu’, adio biserică! Şi din păcate, există destule cazuri care confirmă teoria asta.

E din ce în ce mai greu să ţii tinerii în biserică, pentru că nu prea mai avem cu ce-i atrage. Bătrânii nu acceptă mentalitatea nouă, tinerii pe cea tradiţională. Unii se vaită că aud "ropote" în biserici, de la tocurile fetelor, ceilalţi se vaită că-s numai "cântări pe 7 beregăţi", lipsite de vlagă şi bucurie. Rezolvarea? Să lase fiecare de la el.

Am spus unor surori că bisericile care trag cu dinţii de sfânta tradiţie or să se golească curând. Au făcut ochii mari de uimire. E simplu, le-am explicat, tinerii vor pleca pentru că nu le place atmosfera, iar bătrânii rămaşi vor trece dincolo, că-s tare mulţi pe ultima sută de metri. Iniţial au râs, dar apoi mi-au dat dreptate.