Au trecut 10 ani... - It's been 10 years...

Când a zburat timpul?

Nu-mi vine să cred că au trecut deja 10 ani. C-am îndrăznit să cresc și viața a mers mai departe și fără tine. Că mi te-a smuls canceru' din brațe și te-a dus departe pentru totdeauna...

Te văd în fața ochilor de parcă ar fi trecut doar o clipa. Înalt și zvelt. Cu părul mereu aranjat. Cu ochii ăia albaști și adânci. Mereu muncind pe brânci și țindându-mi partea de fiecare dată când mă certa cineva. Tu m-ai iubit cel mai mult deși n-am fost sânge din sângele tău...

Te văd venind din pădure cu lemne în spate, în amurg. Te văd fumând iarna în gura sobii. Te văd bărbierindu-te în fiecare sâmbătă în ligheanul ăla de fier cu apă caldă (și vai! ce-mi mai plăcea să îți urmăresc fiecare mișcare făcută cu atâta precizie!). Te văd făcând pâine prăjită pe plita de la soba veche de mirosea toată casa. Te văd stând pe fotoliul verde de lângă geam și spunându-mi singurul basm pe care îl știai – Prâslea cel voinic și merele de aur. Te văd protestând cu mine și sor-mea până ne dădea bunică-mea ciocolata pe care o ascundea de noi. Te văd prostindu-te cu mine de fiecare dată când îmi venea mie să mă schimb de 10 ori pe zi și să fac „parada modei” prin casă, cu toate că tu erai singurul meu spectator. Te văd făcându-mi copilăria frumoasă fără ca eu să îmi dau seama la vremea aia.  

Din păcate, te văd și bătrân și bolnav, cu aparatul de oxigen lângă pat. Slăbit și neajutorat. Atâta fumasei că rămăsesei cu jumătate de plămân. Atât. Țigări blestemate!

Te văd în dimineața în care ai murit. Mâncasei cu atâta poftă că toți credeam că o să te faci bine. Și acum te aud cum tușeai. Îmi aduc aminte cum alergam plângând pe stradă după mama să-i spun că îți e rău. Și când m-am întors peste câteva minute tu nu mai erai. Și n-am vrut să te văd așa, că doream să mi te amintesc vioi și fericit și în putere. Dar n-am rezistat și tot te-am condus pe ultimul drum.

Te-am visat de atâtea ori. Și bunică-mea îmi povestea că te visa și întrebai mereu de mine. Ziceai că vrei să mă vezi. Și eu când auzeam mă apuca groaza. De parcă dacă mă iubisei o viață întreagă s-ar fi schimbat ceva după moarte...

Cum e dincolo? E așa cum zic oamenii? Mă vezi când scriu rândurile astea cu ochii plini de lacrimi? Ești fericit? Sau te scufunzi într-o mare de singurătate?

Cred prea mult în Rai și Iad ca să fiu indiferentă la povestea vieții tale. La felul în care ai pus ultimul punct, la cum ai scuturat penița de cerneală și ai închis cartea...

Nici măcar nu știu dacă ți-au crescut aripi să te iei la întrecere cu îngerii. Toată viața ai fugit de Dumnezeu zicând că te căiești când oi fi bătrân și pe patul de moarte, cum a făcut tâlharul pe cruce. Dar când a fost să treci dincolo te-ai grăbit așa tare să te îmbarci în trenul către neființă... Oare ai apucat să îți reglezi conturile cu Cerul? Nu știu ce să mai cred... Și nesiguranța asta doare cel mai tare...

S-au dus zece ani deja. Și îmi lipsești enorm. Credeam că dacă trece timpul o să fie mai bine. Nu e! Pierderile de genul lasă un gol ce nu poate fi niciodată astupat. În fiecare Februarie mi se face inima ghem. La fel când văd vreo poză de-a ta sau îți aud numele... Dar ce-i de făcut?! Numai așa înveți să prețuiești ce ai – pierzând. N-ai fost perfect (cum nu suntem niciunul, de altfel!), dar eu aleg să îmi amintesc ce era mai bun la tine!

N-am idee cum e veșnicia pentru tine. Dar vreau să te văd fericit, cântând și scăldându-te în lumina lăptoasă, nesfârșită și caldă a Cerului.

.....................................................................................

When did time fly?

I can’t believe it’s been 10 years already. Can’t believe I dared to grow up and life moved on even without you. Can’t believe life plucked you from my arms and took you far away. Forever…

I can see you in front of my eyes as if only a second has passed. Tall and fit. Your hair was always neat. With those blue and deep eyes. Always working hard and being on my side whenever someone was scolding me. You loved me the most even though I wasn’t your own blood…

I can see you at sunset, bringing wood from the forest on your shoulders. I can see you smoking in front of the stove, in the winter. I can see you shaving on Saturdays in that iron basin filled with lukewarm water (and how I loved to watch every move you made with so much precision!). I can see you toasting bread on that old stove and filling the whole house with its scent. I can see you sitting on the green armchair, by the window, and telling me the only fairytale you knew. I can see you protesting with my sister and I till grandma would give us the chocolate she’d been hiding from us. I can see you playing with me whenever I felt like changing my outfit 10 times in a row and throwing a beauty pageant at home, although you were the only one in the audience.  I can see you making my childhood beautiful though I didn’t know it back then.

Unfortunately, I can also see you old and sick, with the oxygen tubes next to your bed. Weak and helpless. You smoked so much that you were left eventually with only half a lung. That’s all. Damned be the cigarettes!

I can see you the morning you died. You ate so well that we all believed that you must be getting better. I can still hear you coughing. I remember running down the street, crying, looking for mom to tell her you weren’t feeling well. And when I came back, a few minutes later, you were gone. And I didn’t want to see you like that because I wished to remember you joyful, and happy and strong. But I couldn’t do it, and I came to your funeral as well.

You were in my dreams so many times. And grandma was telling me that she’d always dream of you and you were always asking about me. You were saying you wanted to see me. And I was feeling horrified. As if, if you loved me your whole life, something could change after death…

How is it there? Is it as people describe it? Can you see me typing these lines while my eyes are flooded by tears? Are you happy? Or are you drowning in a sea of loneliness?

I believe too much in Heaven and Hell to be indifferent to the story of your life. To the way in which you added the last full-stop, shook the pen, and closed the book…

I don’t even know if you grew wings and started racing with angels. You ran away from God your whole life claiming that you’d repent when you’re old, on your death bed, just like the thief on the cross. But when you were to pass away you hurried up so much to jump on that train towards nothingness… Did you get to settle the scores with Heaven? I don’t know what to believe anymore… And this uncertainty hurts the most…

It’s already been 10 years. And I miss you so much. I thought it gets better in time. It doesn’t! This kind of loss leaves a hole that can’t ever be fixed. Every February, my heart aches. It happens the same when I see your picture or hear your name… But what can I do? The only way we learn to cherish what we have is through loss. You weren’t perfect (and none of us are), but I choose to remember only your good side!

I have no clue how your eternity looks like. But I want to see you happy, singing and swimming in the milky, endless, and warm light of Heaven.

_GEANTĂ SEFORA_