September monologue

I woke up this morning and I knew it. I knew something was off. I felt it in the air. The sunlight in my room was no longer as bright as it used to be, but instead, the furniture was rather soaked in a gloomy, opaque layer of light.

It’s sunny outside and that might trick you into thinking that summer is not over yet. Don’t lie to yourself. You feel it too. It’s sunny but cold. Everything that was once shining under the hot summer sun is now slowly getting painted with the colours of death. The grass isn’t that life-green anymore, and now it got yellow undertones. I call it life-green because there’s nothing more alive and promising than the first blades of grass you get to see in the spring, after a loooong and cold winter.

The clock on my wall stopped. Exactly at 6:17 minutes. I don’t know what to make of that, but I’m pretty sure some superstitious people out there have an explanation for everything.

I can hear voices outside. Some people really love being early birds. I could never figure out if I’m an early bird or a night owl. I guess I’m either both or none. But what I know for sure is that I’m at my best in the twilight zone.

I’m still stuck on the fact that autumn is already here. My mouth feels bittersweet and so does my heart. Autumn always makes me sad and melancholic, yet remains my favourite season. I just love how colourful it gets, a scenery beyond our limited imagination. For me, October is the most delightful month, and I find the greatest pleasure in walking around the forest with dad. Those days I truly cherish life and the blessing of having a family.

What breaks my heart is that autumn brings no hope, because you know that what’s coming is worse, and what’s gone was way better. I have a feeling that’s how being middle-aged feels like - the summer of your life is gone, and you know that, soon, time is going to leave beautiful snowflakes all over your hair, your memory and your senses. And then it will put you to sleep. Tuck you in bed, then cover you with a warm blanket made of earth and oblivion. And then you’re gone, and it takes forever till spring comes, and spring comes only if you believe in it...

It’s a little bit windy outside, but windy days are beautiful. I don’t know if it makes sense for anyone else, but this wind smells like autumn. I associate this scent with a certain memory - that’s how September used to smell when I was 6 or 7. If I close my eyes I can see everything as if it were yesterday. I would get up and get ready and then grandpa would take me to school. He’d hold my hand and we’d walk down the Great Road, which was actually just a narrow street that could hardly fit two cars driving side by side and used to be, back then, pretty muddy on rainy days. We’d cross the Big Bridge, that doesn’t seem big anymore, and we’ll pass by Nica’s property - a lady that used to work at the post office, but retired and found fulfilment in drinking tons of alcohol. I remember her super red cheeks and very powerful voice because I’d have to greet her twice, daily. But yes, I’d feel the scent of autumn right there, on the Great Road, right in front of Nica’s house. She used to have some huge lindens in her front yard, and when I’d pass by, the wind would blow through the leaves and then through my hair, and the sun would shine peacefully on me and grandpa and he’d hold my little hand with his wrinkly, strong fingers. And I’d go to school in a good mood (and for the record, that hasn’t happened ever since).

But lots of things have changed in the past 15 years. Grandpa is long gone. Lung cancer. Nica’s gone too. Too much alcohol. The Great Road is no longer muddy because it’s asphalted now. Nica’s son got rid of the lindens fast and sold the wood. The Big Bridge is too rusty and the river below is now just a brook. My old school is gone too. They shut it down and sent all the kids to the nearby school, 2km away. And lastly but not least, I’ve changed. I grew up. I no longer roam around these places, and everything that once felt huge and fascinating now feels small and crowded. 

I miss my childhood every day...

Growing up in this secluded place was a blessing and a curse. Because I’ve made some amazing memories here, but there might not be another place that can provide something to top them.

I woke up today and I knew something was off. It’s September already! Put on your socks to keep you warm and coat your heart to prevent melancholy from reaching it. Make sure you don’t fail to complete the second task, otherwise your heart might catch a cold.

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

M-am trezit azi dimineață și am știut. Am știut că ceva nu-i în regulă. Se simțea în aer. Razele de soare din camera mea nu mai erau așa puternice ca înainte, ci în schimb mobila era îmbibată de un strat de lumină mohorâtă și opacă.

E însorit afară și asta s-ar putea să te facă să crezi că vara încă nu s-a terminat. Nu le lăsa păcălit. O simți și tu. E însorit, dar rece. Tot ce strălucea cândva sub soarele fierbinte de vară a început să fie pictat, încetișor, în culorile morții. Iarba nu mai e verde-viu, ci a căpătat nuanțe gălbui. Îi zic verde-viu pentru că nu-i nimic mai viu și mai promițător decât primele fire de iarbă pe care le vezi primăvara, după o iarnă luuuungă și rece.

Ceasul de pe perete a stat. S-a oprit fix la 6:17. Nu știu ce înseamnă asta, dar sunt destul de sigură că superstițioșii au câte o explicație pentru orice.

Afară se aud voci. Unora chiar le place să fie matinali. Eu nu mi-am putut da seama niciodată dacă sunt pasăre de noapte sau cocoșul deșteptător. Ori sunt amândouă, ori nu-s nici una nici alta. Ce știu clar e că îmi priește zona crepusculară cel mai mult.

 

Încă sunt fixată pe ideea că deja a venit toamna. Simt o amărăciune și în gură și în inimă. Toamna mereu mă face tristă și melancolică, dar rămâne anotimpul meu preferat. Îi ador coloritul, peisajul ce depășește imaginația noastră limitată. Pentru mine octombrie e cea mai superbă lună și consider plimbările prin pădure cu tata cea mai plăcută delectare. În zile ca acelea cinstesc cu adevărat viața și binecuvântarea de a avea o familie.

Dar ce-mi frânge inima e faptul că toamna nu oferă nici o speranță, pentru că tot ce urmează e mai rău și tot ce a trecut a fost cu mult mai bun decât prezentul. Presimt că așa te simți când ești la vârsta a doua - vara vieții tale s-a dus și ești conștient că, în curând, timpul îți va presăra frumoșii fulgi de zăpada pe păr, pe memorie și pe simțuri. Și apoi te va trimite la culcare. Te va băga în pat și te va înveli cu o pătură caldă țesută din pământ și uitare. Și apoi ești dus... și durează o veșnicie până vine primăvara, plus că primăvara nu vine decât pentru cei ce cred în ea...

 

Bate puțin vântul afară, dar zilele de genul sunt frumoase. Nu știu dacă altcineva mai înțelege sentimentul, dar vântul ăsta miroase a toamnă. Asociez mirosul ăsta cu o amintire anume - așa obișnuia să miroasă Septembrie când aveam eu vreo 6-7 ani. Dacă închid ochii văd totul parcă ar fi fost ieri. Mă trezeam și mă pregăteam și apoi tataie mă ducea la școală. Mă ținea de mână și o luam pe Drumu’ Mare, care era de fapt o stradă îngustă de abia aveau loc două mașini să treacă una pe lângă alta, iar când ploua era destul de noroioasă. Traversam pe Podu’ Mare, care acum nu mai pare mare deloc, și treceam prin fața curții Nicăi - o tanti care lucrase la poștă, dar se pensionase și își îneca amarul în băutură. Îmi amintesc obrajii ei roșii roșii și vocea puternică, pentru că trebuia să o salut de două ori pe zi. Dar da, acolo simțeam mirosul toamnei, pe Drumu’ Mare, în fața casei lu’ Nica. Avea în curtea din față niște tei uriași și când treceam pe acolo vântul sufla prin frunze și apoi prin părul meu și soarele bătea lin pe mine și moșul care îmi ținea mâna mică cu degetele lui mari și tăbăcite. Și mă duceam la școală în toane bune (ceea ce, sincer să vă spun, nu s-a mai întâmplat de atunci).

 

Dar multe s-au schimbat în ultimii 15 ani. Tataie s-a dus de mult. Cancer la plămâni. Nica și ea. Băuse prea mult. Drumu’ Mare nu mai e noroios pentru că l-au asfaltat. Fi-su Nicăi a tăiat repede teii și a vândut lemnul. Podu’ Mare e prea ruginit și din gârla de dedesubt n-a mai rămas decât o șuviță de apă. Nici fosta mea școală nu mai e. Au închis-o și au trimis toți copiii la școala din apropiere, la 2 kilometri. Și nu în cele din urmă, și eu m-am schimbat. Am crescut. Nu mai cutreier locurile astea și tot ce era cândva mare și fascinant acum îmi pare mic și înghesuit.

Îmi e dor de copilărie în fiecare zi...

Să cresc în satul ăsta uitat de lume a fost o binecuvântare și un blestem. Că am niște amintiri minunate aici, dar există șansa să nu mai dau de un loc în care să-mi fac amintiri mai frumoase de atât.

 

M-am trezit azi și am știut că ceva nu-i în regulă. E septembrie deja! Pune-ți șosetele în picioare și învelește-ți inima corespunzător, să nu ajungă melancolia la ea. Ai grijă cum faci, că altfel se poate să răcești la inimă...

_ Sefora Geantă_