miercuri, 1 octombrie 2014

Mentalităţi cancerigene

Suntem un popor zgârcit.
Asta nu o spun numai eu, o spun faptele noastre. O spune simfonia burţilor flămânde, o spun picioarele degerate ale săracilor, mâinile întinse şi tremurânde ale bătrânilor cerşetori. O spun copiii amărâţi ce n-au ghiozdan şi nici haine să meargă la şcoală. O spun bolnavii ce n-au bani de medicamente…

De pe vremea când strămoşii noştri se plimbau desculţi prin iarba verde şi umedă, până acum, când pantofii de fiţe lovesc în silă bitumul, a rămas în noi acest sentiment, ca o pereche de ghete vechi “puse la păstrat” şi uitate prin vreun colţ întunecat.

Avem buzunarele cusute iar portofelele nu ni se deschid decât în interes propriu. Decât atunci când pruncul vrea ţoale de firmă şi soţia plasmă de 2 metri.

Şifonierul e plin de haine pe care nu le îmbrăcăm. Haine ce poartă în ele miros de naftalină şi de nepăsare. În timp ce alţii… nu au mai simţit moliciunea unei haine noi de ani buni…

 Holurile ne sunt pavate cu pantofi şi am uitat de mult ce culoare avea gresia. Poate de asta am încetat să mai primim oaspeţi. Nimeni nu mai mănâncă pe masa noastră. E prea greu să împărţim sarmalele conjugale cu altcineva. Şi când nu mai simţi pentru alţii sufletul începe să prindă iz de varză acră.

Ne-am închis în maşini cu geamuri fumurii şi privim în treacăt jocul deznădejdii şi al disperării. Inimile noastre sunt cuburi de gheaţă chiar şi când afară termometrele trec de 40 de grade. E adevărat, trăim vremurile în care dragostea celor mai mulţi dintre noi s-a răcit...

Suntem ca Narcis, obsedaţi de propria fiinţă. Când ne uităm la ce ne lipseşte nouă, organele vizuale ni se transformă în scanere performante. Când ne uităm la ce le lipseşte altora, suferim cumplit de orbul găinii.

Mila a ajuns să ne fie un cuvânt la fel de străin ca enantiomorfismul. Pentru că mila e soră bună cu dragostea. Şi cine nu iubeşte nici nu întinde o bucată de pâine flămândului.
Dacă nu ai milă pentru omul de lângă tine înseamnă că nu îl cunoşti pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e dragoste.

Bolnav grav nu e doar omul ce are cancer sau leucemie. Indiferenţa şi ura sunt la fel de periculoase. Pentru că dacă trupul îţi e bolnav şi sufletul sănătos, încă mai ai o şansă… Dar când cugetul intră în stare de paralizie, un singur pas te mai desparte de moartea veşnică.

Mulţi spun că Dumnezeu e vinovat pentru durerea din lumea asta, pentru că există săraci şi oameni fără casă. În realitate, noi suntem vinovaţi. Dumnezeu ne binecuvântează pe noi şi avem mai mult decât ne trebuie, pentru că noi trebuie să binecuvântăm pe alţii. Suntem mâinile şi picioarele Lui.

Într-o zi un om a venit la un cerşetor cu haina ruptă şi i-a spus:  “Dacă te rogi lui Dumnezeu, de ce El nu îţi dă o haină nouă?"
Sărmanul i-a răspuns:  “Dumnezeu a dat altora mai multe haine, pentru ca ei să îmi dea una şi mie, însă acei oameni au doar hainele…  mila le lipseşte.”

Sunt oameni pe lângă care treci zilnic. Săraci. Bolnavi. Orfani. Oameni ai străzii. Cerşetori.
Poate niciodată nu i-ai observat, dar ei sunt acolo. Sunt acolo şi au nevoie de tine!
Ai multe haine pe care nu le foloseşti, încălţăminte pe care nu o porţi, mâncare în plus. Tu ai mai mult decât necesar. Şi ei nu au nimic…
Du-te şi ajută-i! Dacă tu nu o faci, atunci cine o va face?
Nimic nu echivalează bucuria pe care o vezi în ochii unui om pe care l-ai ajutat în nevoie.


Toamna asta trebuie să ne plouă în suflet compasiunea, să fim atinşi de vântul schimbării, să ni se aburească oglinda în care ne vedem doar nevoile noastre, iar mâinile cu care ajutăm pe alţii să se înmulţească… 
Numai prin dragoste putem schimba lumea asta într-un loc mai bun.


_ Sefora Geantă_

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu