duminică, 12 octombrie 2014

O zi obişnuită

E o dimineaţă de octombrie, plouă şi nu am chef de nimic. Mirosul de glie umedă îmi ajunge până în plămâni, apoi rămâne acolo dureros şi amar. Ion a lu’ Rebreanu iubea pământul, la propriu. A făcut orice ca să obţină ce-şi dorea. Ba mai rău, s-a clonat în mii de omuleţi cu ochişori  vicleni şi sticloşi. Omuleţi ce mişună ţara asta călcând peste cadavre, frângând inimi, stingând şi ultima văpaie de speranţă...

Tot plouă. Ajung într-o clădire mare, o „instituţie de învăţământ”. Încă de la intrare mă izbeşte un iz de tutun amestecat cu mirosul acru al compromisului. Holul e plin de adolescenţi ce îşi etalează ţoalele proaspăt cumpărate din  "mol" şi noile prietene, ascunse, ca şi cele vechi, sub veşnicele kilograme de machiaj.
Fac o răsucire bruscă şi mă îndrept către ieşire. Nu ştiu de ce am sentimentul că am greşit adresa şi nu am ajuns la şcoală. Când să ies, dau nas în nas cu colegă-mea. Mă convinge că am nimerit unde trebuia şi ma trage după ea. Trecem prin marea de fuste scurte şi buze roşii. Arăt ca un viţel dus la tăiere. Numai că eu trebuie să intru în măcelăria conştiinţei, să văd toată moralitatea tinerilor jupuită şi aruncată la gunoi, iar carnea vie a senzualităţii, cu sclipiri de iad, pusă cu mândrie în vitrină. Viţelul are măcar dreptul să zbiere. Eu nu. Eu pot doar să îmi scrijelesc în inimă poveşti triste, conturate cu tuş negru în timp ce din buzele muşcate îmi curge sângele schimbării.

E seară şi ploaia nu s-a oprit. Azi a fost prima dată când am iubit iarna din toată inima mea. În ultima vreme am urât-o, pentru că zăpada blochează drumurile iar eu trebuie să înlocuiesc roţile autobuzului cu membrele personale. Acum o aştept cu atâta drag...
Iarna nu numai că înveleşte cu mantia uitării tot maro-ul trist al gliei, dar ascunde şi goliciunea multora. Ascunşi sub geci, fulare de lână şi  blugi groşi ( stând feriţi de ochii altora) oamenii pot iubi cu adevărat – cu inima.

E ora 22. Şi acum plouă. Pe treptele umede, două cupluri se sărută, iar deasupra lor tronează o placă mare pe care scrie „Pompe funebre”.  Straniu loc de întalnire.


Tare ciudat şi greu de înţeles mai e şi poporul ăsta mioritic...


_Sefora Geantă_

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu