O zi obişnuită

-
E o dimineaţă de octombrie, plouă şi nu am chef de nimic. Mirosul de glie umedă îmi ajunge până în plămâni, apoi rămâne acolo dureros şi amar. Ion a lu’ Rebreanu iubea pământul, la propriu. A făcut orice ca să obţină ce-şi dorea. Ba mai rău, s-a clonat în mii de omuleţi cu ochişori  vicleni şi sticloşi. Omuleţi ce mişună ţara asta călcând peste cadavre, frângând inimi, stingând şi ultima văpaie de speranţă...

Tot plouă. Ajung într-o clădire mare, o „instituţie de învăţământ”. Încă de la intrare mă izbeşte un iz de tutun amestecat cu mirosul acru al compromisului. Holul e plin de adolescenţi ce îşi etalează ţoalele proaspăt cumpărate din  "mol" şi noile prietene, ascunse, ca şi cele vechi, sub veşnicele kilograme de machiaj.
Fac o răsucire bruscă şi mă îndrept către ieşire. Nu ştiu de ce am sentimentul că am greşit adresa şi nu am ajuns la şcoală. Când să ies, dau nas în nas cu colegă-mea. Mă convinge că am nimerit unde trebuia şi ma trage după ea. Trecem prin marea de fuste scurte şi buze roşii. Arăt ca un viţel dus la tăiere. Numai că eu trebuie să intru în măcelăria conştiinţei, să văd toată moralitatea tinerilor jupuită şi aruncată la gunoi, iar carnea vie a senzualităţii, cu sclipiri de iad, pusă cu mândrie în vitrină. Viţelul are măcar dreptul să zbiere. Eu nu. Eu pot doar să îmi scrijelesc în inimă poveşti triste, conturate cu tuş negru în timp ce din buzele muşcate îmi curge sângele schimbării.

E seară şi ploaia nu s-a oprit. Azi a fost prima dată când am iubit iarna din toată inima mea. În ultima vreme am urât-o, pentru că zăpada blochează drumurile iar eu trebuie să înlocuiesc roţile autobuzului cu membrele personale. Acum o aştept cu atâta drag...
Iarna nu numai că înveleşte cu mantia uitării tot maro-ul trist al gliei, dar ascunde şi goliciunea multora. Ascunşi sub geci, fulare de lână şi  blugi groşi ( stând feriţi de ochii altora) oamenii pot iubi cu adevărat – cu inima.

E ora 22. Şi acum plouă. Pe treptele umede, două cupluri se sărută, iar deasupra lor tronează o placă mare pe care scrie „Pompe funebre”.  Straniu loc de întalnire.


Tare ciudat şi greu de înţeles mai e şi poporul ăsta mioritic...
_Sefora Geantă_

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Un alt fel de fotbal

-
Deși este un sport foarte faimos în ziua de azi, datul cu piciorul oamenilor care ne iubesc nu aduce nici un fel de beneficiu sănătății practicanţilor. La baza acestui joc nu se afla decât o regulă: nimeni nu câștigă. Mereu sunt pierderi de ambele părți, dar mai ales de partea jucătorului cu reflexe mai bune. Și totuși, de ce, vrem nu vrem, ne trezim în teren? Pentru că nu înțelegem că oamenii care iubesc sincer, pe cât sunt de rari, pe atât sunt de prețioși. Pentru că suntem egoiști. Și dacă nu ne iubește cine vrem noi, cum vrem noi, preferăm să credem că nu ne iubește nimeni. Pentru că stăm o viață întreagă așteptând revelații și declarații care să topească toată Islanda, în loc să apreciem iubirea transpusă în fapte. Că-s goale cuvintele dacă nu-s trăite. Și inima rămâne tot Siberie dacă vorbele pornesc din corzile vocale, nu din suflet. Sau dimpotrivă, așteptăm sacrificii de tipul Jack & Rose, Romeo și Julieta. Dar iubire e și să oferi un pahar cu apă rece într-o zi fier
Citiți mai multe

Viața cu gust de supă la plic

-
Trăim viața pe fugă și suntem conștienți de asta. Vrem totul de-a gata și cât mai repede posibil. În lumea în care merele sunt injectate să crească peste noapte și puii îndopați să se umfle în 2 săptămâni cât alții în 10, nici nu e de condamnat. Așa ne-am obișnuit... E adevărat că societatea ne presează și, vrem nu vrem, încercăm să-i îndeplinim cerințele - când nu ne iese, intrăm în depresie -   dar prea des uităm că lucrurile bune se clădesc în timp. Dumnezeu putea să creeze lumea la un pocnet din deget și totuși a ales să o facă în decurs de câteva zile. El care era Dumnezeu nu un simplu muritor! Oare de ce? Poate pentru că toate lucrurile își au vremea lor... Și în nebunia noastră până și rănile vrem să ni le vindecăm instant. Suntem oameni, nu supă la plic!  Avem nevoie de timp! Zile, săptămâni, luni, poate chiar ani... Oricât încercăm noi să luptăm împotriva acestui adevăr, o rană se vindecă abia atunci când încetezi să o mai atingi. Să ai 22 de ani și să ți se spună
Citiți mai multe

O ultimă noapte cu mama

-
Am vrut să mai petrec o ultimă noapte cu mama, Să-i simt inima bătând lângă a mea, Să dorm în brațele ei calde și moi, Sub mângâierea răsuflarii ei dulci.  Să-i aud glasul spunând “Noapte bună!” Și sărutul neprețuit să-mi atingă fruntea încrețită de gânduri.  Mi-e dor de copilărie, mamă!  Mi-e dor să fim doar noi două,  îmbrățișate  în miez de noapte. Să mă ghemuiesc și mai tare  în brațele tale atunci când frigul îmi biciuiește pielea, Sau când vreun vis urât  îmi tulbură seninătatea mea de copil. Mi-e dor de culcușul cald,  De iubirea primită din belșug...  Mi-e dor de poveștile tale de viață, nu cu zâne, nici cu balauri sau prinți, ci cu oameni ca mine și ca tine. Oameni simpli și totuși complicați,  Încâlciți în emoții și frici, și totuși plini de curaj și elan. Oameni care iau viața în piept, pentru că știu că totul e efemer.   Îmi e dor de rugăciunile tale,  de genunchii plecați... Nu aveai tu vorbe pompoase, dar tot ce ziceai, ziceai din inima.  Și mai presus de toate Credeai...
Citiți mai multe