joi, 19 februarie 2015

Gloanţe, pietre şi dulcele somn al morţii

Iarna încă își rânjește colții ascuţiţi, undeva, ascunsă în spatele unui ghiocel. Aștept să plouă. Aștept să ningă. Primăvara n-o mai aștept. Vremea asta bună e doar fake. În fiecare an m-a păcălit, dar anul ăsta nu-i mai merge.

Parcă ceasul omenirii s-a oprit în loc (tare mă oftic fiindcă de data asta nu pot da vina pe bateriile chinezești). De la o vreme îmi pare că timpul trece din ce în ce mai greu.
Oare s-o fi întărit nisipul în clepsidra vieţii și nu mai vrea a curge către nemurire?
Cred că așteptarea îmi dă senzația asta ciudată.

M-am plictisit de natură amorţită și rece. Și de bisericile în care oamenii au aceeași stare sufletească ca şi copacii.
Gloanțele războiului ne șuieră pe la urechi, dar dormim în tranșee. Somnul dulce al morții. Nu ar fi mare efort pentru Rusia să ne omoare tinerii. Și așa sunt de mult în letargie...
Mersul pe stradă nu îți oferă garanţia că trăiești, nici contul de Facebook.
Nu tre să intrăm neapărat în conflict cu alte ţări ca să existe o lupta. Războiul cu duhurile necurate se dă continuu, fie că noi băgăm de seamă sau nu. O bătălie se dă şi în noi, între inimă şi minte, între iubire şi ură, între neprihănire şi păcat.

Oamenii de lângă noi cad seceraţi unul câte unul, însă nu-i observă nimeni. Și e infinit mai rău să mori zilnic, puţin câte puțin. Un glonț ucide doar o dată, după care mori și scapi. O vorbă, însă, poate răni la nesfârșit. Așa se explică ochii triști și inimile zdrobite mascate de zâmbete forţate și rimel.

Dacă stau tăcută, sunt suspectată de tristețe. Dacă râd, sunt acuzată de lipsă de seriozitate. Dar ăsta nu-i motiv să mă agit. Există lucruri mai importante pe lume...
Totuşi mă doare că deseori ne pierdem în detalii și uităm esențialul...

Sunt un amestec de zâmbete și lacrimi. Trăiesc zi de zi cu un gol în stomac, cu gândul că nimic nu va mai fi la fel.
Dacă n-o să mai existe un mâine, n-o să regret. Nu văd moartea ca pe un lucru rău, ci găsesc în ea un fel de eliberare. E luminiţa de la capătul tunelului, speranţa celui ce crede că dincolo e ceva mai bun.
Și atâta vreme cât sufletul încă mai are putere să zboare, cerul va fi întotdeauna mai aproape...

Aștept ziua când o să mă întorc Acasă. În țara fără lacrimi și fără tonuri de gri.
Aștept, mai ales, clipa când o să îmi iau în primire noile aripi.
Până atunci, mă folosesc de picioare. Și când mă lovesc de vreo piatră, mă gândesc că doar înaintând voi ajunge acolo unde am visat toată viața.

O viață tristă devine un chilipir, atâta vreme cât știi să îti rezervi o veșnicie de bucurie.




_Sefora Geantă_

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu