SeforaSeah

Când s-a născut El, a împărțit istoria lumii în două. A separat lumina de întuneric, păcatul de neprihănire. Ne-a învățat smerenia, iubirea, dăruirea... N-a cerut palate, așternuturi de mătase, scutece de cea mai bună calitate. Dragostea se mulțumește și cu puțin. Pentru că dragostea suferă totul. Și frigul, și respingerea și ura… Dar ce-ar fi fost ca păstorii, or magii, să găsească o iesle goala? Ce-ar fi fost ca El să nu se fi născut? Ar fi plecat acasă toți, exact așa cum au venit. Ba chiar dezamăgiți. N-ar mai fi dus nimeni vestea bună mai departe, n-ar mai fi existat creștini, nici oameni noi. Cu ieslea goala, n-ar fi existat mântuire. Nici speranță. Ar fi fost o lume plină de venin. Pentru că fără jertfa de la Golgota, oamenii n-ar fi avut motiv să se schimbe în bine. Fără sacrificiul suprem, oamenii n-ar fi știut să se sacrifice la rândul lor. O iesle goală înseamnă o lume cufundată în întuneric. O lume fără nici un Dumnezeu. O lume rece, indiferentă, plină de oameni ...

S-au luptat atâția pentru țara asta... Au vrut-o mulți. Au apărat-o și mai mulți. Unii s-au contopit cu glia strămoșească zâmbind, știind că au luptat pentru ea până la ultima suflare. Au murit alții înainte să-și împlinească visul, înainte s-o vadă întregită. Și-au dat strămoșii noștri viața pentru ea… ca noi să fim azi liberi. Stăpâni în țara noastră, vorbind graiul nostru, iubind în felul nostru, având credința proprie, nu pe a altora. Ne-am apărat țara de „ păgâni”, de turci, de ruși, de toți invadatorii. Dar n-am știut să o apărăm de cel mai mare dușman… N-am știut s-o apărăm de noi înșine… N-am știut s-o apărăm de avort. Iar azi plătim prețul. Și îl vor plăti și cei ce vor rămâne în urma noastră… Se închid 3 școli pe zi, din lipsă de prunci. Strânși la grămadă, din mai multe sate, ca să se încropească clase, sunt discriminați și marginalizați. Și așa se învață românul cu suferința, încă de mic… Iar cornu’ și laptele nu vor sătura nicicând o inimă rănită. N-am știut...

Unii dintre voi ne spuneţi adolescenţi teribilişti. Alţii tineret. Unii credeţi că nu mai avem nici o şansă de reabilitare, alţii continuaţi să speraţi la un viitor mai bun. Da, generaţia noastră n-a prins războiul, nu ştim să ţinem arma în mână. Nici un glonț nu ne-a străpuns pe front, dar asta nu înseamnă că nu suntem răniţi. Noaptea, când nu-i vede nimeni, mulţi plâng înfundat şi muşcă din pernă regretând deciziile luate, urmând ca a doua zi să afişeze din nou acel zâmbet mai fals ca produsele chinezeşti. Majoritatea, dacă nu toţi, considerăm că a-ţi expune sentimentele în public e dovadă de slabiciune. Or noi trebuie să fim puternici (sau măcar să dăm impresia asta). Nu? Suntem greu de înţeles, mai ales când refuzăm să comunicăm. Dar şi tăcerea-i un răspuns… Câteodată prea dur şi brutal ca să fie luat în considerare. Avem nevoie de înţelegere. Toţi oamenii cărora li se dă o şansă la viaţă (mai exact cei care scapă de blestematul avort), toţi părinţii, toţi oamenii mai î...

Boli vechi, oameni noi. Descurajarea atacă din nou făcând victime chiar şi dintre cei mai puternici soldaţi. Nu ţine cont de vârstă, poziţie socială, nume sau naţionalitate. Spinii descurajării sunt gata să înăbuşe orice sămânţă de speranţă ascunsă prin vreun colţ de inimă. Acesta e cimitirul mizeriei umane – locul unde toate visele mor. Cineva spunea că până şi cel mai desăvârşit artist poate fi descurajat de critica sau de indiferenţa celei mai desăvârşite nulităţi. Pentru că aşa suntem noi oamenii – sensibili... Chiar dacă încercăm să ascundem asta… Ne descurajează oamenii. Ne descurajează eşecul. Ne descurajăm singuri. Spunem o vorbă, poate chiar în glumă, fară să realizăm că poate răni omul de lângă noi. Uneori descurajăm voit, de teamă ca muritorul căruia ne adresăm să nu ajungă pe scara vieţii cu o treaptă mai sus decât noi. Descurajăm câteodată pentru simplul fapt că viziunea noastră nu coincide cu a celuilalt, că ţintim prea jos şi credem prea mult în imposibil. D...

Ne-am învăţat să plângem după oameni. Plângem pentru că nu-i mai avem lângă noi, plângem din invidie că îi are altcineva. Plângem când nu ne bagă în seamă, plângem când nu ne lasă în pace. Plângem până şi după oameni pe care nu i-am avut niciodată. Cred că dacă am plânge PENTRU ei şi CU ei, atâta vreme cât încă îi avem aproape, n-ar mai fi nevoie să-i plângem când pleacă. Pentru că n-ar mai pleca. E obligatoriu să înţelegem că nu tot ce pierdem este o pierdere. Plus ca nimeni nu pierde pe nimeni, pentru că nimeni nu posedă pe nimeni. Nimeni nu fură pe nimeni, pentru că a părăsi e o alegere conștientă. E adevărat că oamenii pot fi influențaţi, dar depinde numai de ei dacă pleacă sau nu. Oamenii vin și pleacă din viața noastră ca trenurile, iar în gara sufletului nu staţionează decât atât cât au nevoie. Sau cât avem noi... Și fiecare își caută gara care îi place. Unii țin cont de aspectul exterior, alții de cât de bine se simt acolo. Unii caută gări curate, sau pustii, a...

Trăim singuri, uitaţi şi plictisiţi. Doar noi şi telefoanele noastre. Când e pană de curent sau pică netul, suntem în stare să începem cel de-al Treilea Război Mondial, să punem tunurile pe Enel.  E adevărat şi faptul că nu depindem de bucăţile astea de plastic, ci de oamenii cu care vorbim… dar, cu toate astea, devenim tot mai singuri pe zi ce trece.  Nu se mai nasc eroi pentru că nu mai sunt oameni dispuşi să se sacrifice. În schimb, creşte numărul de "emokizi" şi de sinucigaşi, pentru că eroii noştri s-au transformat în monotonii dezinteresaţi, de care ne lovim pe toate străzile. Într-o lume în care confortul personal e pus pe primul loc, arată că eşti diferit! Arată că ţie îţi pasă! 7 paşi prin care arăţi că îţi pasă: 1. Spune adevărul , oricât de dureros ar fi el. Spune-l cu riscul de a răni, pentru că oricum nimic nu poate să rănească un om mai tare decât să fie minţit frumos. Adevărul dezgroapă morţii şi îi trezeşte la viaţă, dar minciuna îngroapă oame...

Indiferenţa ucide. Cu sânge rece. E opusul iubirii. E mai dureroasă decât ura… E ca o injecţie cu moldamin, făcută direct în inimă. Indiferenţa se răspândeşte rapid, e tot mai des întâlnită. E o stare generală ce caracterizează societatea, şi care a început, din păcate, să afecteze şi biserica. Mă doare starea Bisericii. Cel mai mult… Aleargă răniţii la ea, căutând alinare, şi nu-i bagă nimeni în seamă! Avem biserici cu sute de membrii, ni se predică despre iubire, cântăm „vreau să-nvăț să leg o rană”, ne rugăm să se schimbe România, și nu se întâmplă nimic… Ne întrebăm de ce nu face Dumnezeu nimic, când defapt problema e la noi. Noi astupăm izvorul binecuvântării! Cu nepăsarea noastră. Cu monotonia. Cu confortul… E posibil să vină un om străin la biserică și din zeci/sute de oameni să nu îl bage nimeni în seamă? Normal că se poate! Încet încet am renunțat la cultul părtășiei. La 12 fix se încheie programul, la 12 și un minut deja toți suntem înghesuiți la ușă, ne urcăm rapid ...

Nu cred că viața e cel mai mare dar pe care îl primește omul, ci libertatea de a face ce vrea cu ea. Numai că, liberul arbitru este, totodată, și cel mai mare blestem al omenirii. Dumnezeu nu ține în lesă pe nimeni. Nu intră cu bocancii în sufletul nimănui, nu pune piciorul în prag. Nu-i musafir nepoftit. Dacă nu-L accepți, nu insistă. Dumnezeu nu-i negustor de suflete, El e făuritor de suflete. Nu oferă vieți la reducere. Nici două la 10 lei. Nici nu dă mai multe celui ce face mai mulți kilometrii în genunchi sau celui ce sta în vârf de munte. Ni se dă, deci, șansa de a ne trăi viața după bunul plac. Problema este ce alegem să facem cu șansa asta. Singura șansă! (Foarte foare puțini oameni o mai primesc pe a doua. Nu îți irosi viața bazându-te pe ideea că ești unul din ei. S-ar putea să ratezi singura șansă de a trăi cu adevărat...) Nu trebuie să stai între patru scânduri, lipsit de vlagă, pentru a fi un om mort. Există și morți care merg pe stradă (unii din ei se dau cu ...

Mă-ntrebi de am sau nu prieteni? Păi nici duşmani eu nu mai am; În jur e doar indiferenţă şi nu mai sper în ce speram. Indiferenţa tuturora alăturată de a mea, Rezultă una generală şi ne-am obişnuit cu ea. Vezi oameni reci, nepăsători, ce trec pe lângâ suferinţă, Parcă-au uitat că sunt creştini, vorbesc în râs despre credinţă. Mă înspăimânt când văd că lumea, aproape crede că-i normal, S-audă zilnic despre drame, de parcă-ar fi ceva banal. Au devenit indiferenţi, cu inima un sloi de gheaţă, Nimic nu mai tresare-n ei, nu vezi o lacrimă pe faţă. Şi ne-am îndepărtat enorm, chiar şi de rudele de sânge Şi-atunci când moare câte-un om, aproape  nimeni nu mai plânge.

Sătui de viaţa cotidiană, de monotonie şi facturi la gaze, de singurătate şi zile negre, ne retragem sub carapacea viselor şi începem a ne făuri o lume perfectă, în care trăim perfect şi totul e aşa cum vrem noi să fie. O lume în care nu există lacrimi, nici teme sau ceas deşteptător. O lume în care avem greutatea potrivită, suntem înconjuraţi doar de oamenii pe care îi dorim în preajma noastră şi ni se oferă iubire exact de la cine vrem să primim. O lume fără inimi frânte, fără familii dezbinate, fără datorii, fără ştirile de la ora 5, fără cerşetori, fara vene tăiate… O lume ideală… Şi în acelaşi timp ireală. Omul se refugiază în lumea viselor atunci când nu e mulţumit de realitate. Dar asta nu înseamnă că lumea reală nu mai există. Sau că se va asemăna câtuşi de puţin cu utopia. Nu! Lumea aceasta rămâne la fel. Durerile nu dispar peste noapte. Lacrimile nu încetează să curgă. Oamenii încă mor. Soarele tot intră în nori. Dar asta nu înseamnă că nu ma există speranţă… Pentr...

Stau chircită pe un scaun și privesc pe geam. Ninge. În calendar cică e primăvară. Martie. În inimi însă... Ca afară. Se pare că o să mai trecem ceva vreme cu bocancii prin sufletele altora. Vorbeam cu un prieten ieri și zicea că dacă Ziua Femeii ar fi vara, ai putea să îi duci flori de câmp. O margaretă ruptă de la marginea drumului. Costuri minime. Abia atunci mi-a picat fisa. Până și primăvara începe comercial! Sunt rare florile în martie, d ’aia iese afacerea bună.   Și totuși... n-am văzut nici un bărbat (nici măcar nu am auzit de vreunul) care să culeagă un buchet de maci și să-l ducă acasă nevestei. Deși e gratis. Probabil niciunuia nu i-a trecut prin cap. Sau poate florile se dau doar până o treci pe numele tău... Un francez spunea că fericirea o face pe femeie frumoasă și dragostea o face fericită. Adevărul e că nu există femei urâte, ci doar femei fericite și femei nefericite.  E așa simplu să faci o femeie să zâmbească, încât uneori mă gândesc fie că bă...

Dacă într-o zi o să îţi vină să plângi... Caută-mă! Poate că te voi face să râzi. Dacă nu, pot să plâng alături de tine. Dacă într-o zi vei vrea să fugi undeva departe… Nu te sfii să mă cauţi! Nu promit că o să încerc să te opresc. Dar pot fugi alături de tine…  Şi dacă vei vrea să o faci de unul singur… Promit că voi aştepta aici până te întorci. Exact în acelaşi loc... Dacă într-o zi nu vei vrea să asculţi pe nimeni… Caută-mă! Promit să fiu aici pentru tine. Şi voi fi foarte tăcută… Dacă într-o zi vei radia de bucurie… Caută-mă neapărat şi spune-mi tot! Ştiu cât de greu e să n-ai cu cine să îţi împarţi bucuriile, de teamă să nu te urască pentru că eşti fericit… Dacă într-o zi vei vrea să asculţi o poveste, dar orice voce omenească ţi-ar deranja auzul… Caută-mă! Am soluţia! Mă poţi privi în ochi şi poţi „citi” orice doreşti… Dramă, bucurie, dor, speranţă… Dacă într-o zi vei regreta faptul că te-ai născut… Caută-mă! Îţi voi aminti toate momentel...

Iarna încă își rânjește colții ascuţiţi, undeva, ascunsă în spatele unui ghiocel. Aștept să plouă. Aștept să ningă. Primăvara n-o mai aștept. Vremea asta bună e doar fake. În fiecare an m-a păcălit, dar anul ăsta nu-i mai merge. Parcă ceasul omenirii s-a oprit în loc (tare mă oftic fiindcă de data asta nu pot da vina pe bateriile chinezești). De la o vreme îmi pare că timpul trece din ce în ce mai greu. Oare s-o fi întărit nisipul în clepsidra vieţii și nu mai vrea a curge către nemurire? Cred că așteptarea îmi dă senzația asta ciudată. M-am plictisit de natură amorţită și rece. Și de bisericile în care oamenii au aceeași stare sufletească ca şi copacii. Gloanțele războiului ne șuieră pe la urechi, dar dormim în tranșee. Somnul dulce al morții. Nu ar fi mare efort pentru Rusia să ne omoare tinerii. Și așa sunt de mult în letargie... Mersul pe stradă nu îți oferă garanţia că trăiești, nici contul de Facebook. Nu tre să intrăm neapărat în conflict cu alte ţări ca să ex...

Masca nu-i doar costumul de extraterestru purtat de Halloween, nici ţinuta de Barbie şi gletul gros cu care se defilează pe holurile şcolilor. Mască e şi zâmbetul fals de pe feţele unora. E şi crucea de 10 cm agăţată cu un lanţ de drujbă poleit în jurul gâtului, şi icoana înnegrită de fumul ţigărilor. Mască e şi poza photoshopată de pe Facebook în care apari cu 10 kg mai slabă, ba e chiar şi peştele lipit pe maşinile multor “fraţi”. Masca este faţa pe care omul şi-o arată atunci când nu are o faţă proprie. Şi tot purtând măşti, ajungem să uităm cine se află cu adevărat în spatele lor. Masca e un lucru menit să impresioneze şi să ascundă. Dincolo de măşti se pitesc oameni slabi, oameni goi, oameni pierduţi. Oameni cu vise mici şi ochelari de cal. Oameni fricoşi, fără speranţă, fără curaj. Masca este minciun ă. Ea ascunde realitatea de ochii lumii la fel cum ochelarii de soare ascund ochii vineţi. Pentru că oamenii se tem să fie ei înşişi, se tem de respingere, se tem de s...

E bine să ai amintiri. O memorie bună şi clipele de neuitat pot face ceea ce, poate că, prezentul nu reuşeşte de cele mai multe ori – să aducă fericirea. Însă fie că vrem să recunoaştem sau nu, fericirea adusă de amintiri e doar aparentă, de scurtă durată, ca bateriile chinezeşti. Pentru că omul îşi aminteşte trecutul numai când e nemulţumit de prezent. Şi oricum, nu există fericire de care să îţi aminteşti fără tristeţe. E adevărat, istoria e presărată cu fapte mari. Lupte câştigate, invenţii utile, vieţi schimbate, faimă. Dar istoria contabilizează numai finalitatea. Numai rezultatul. Am câştigat, sau am pierdut. Am învins, ori am căzut răpuşi de sabia duşmanului. Uneori, chiar de propria noastră armă. Cei din viitor nu vor ştii niciodată prin ce au trecut soldaţii. Pentru că nimeni nu le numără lacrimile, dezamăgirile, tristeţile. Nici chiar bucuriile. Doar modul în care încheie lupta are importanţă. Sfârşitul decide care sunt eroii şi anonimii, vitejii şi laşii. Pent...