SeforaSeah

Deși este un sport foarte faimos în ziua de azi, datul cu piciorul oamenilor care ne iubesc nu aduce nici un fel de beneficiu sănătății practicanţilor. La baza acestui joc nu se afla decât o regulă: nimeni nu câștigă. Mereu sunt pierderi de ambele părți, dar mai ales de partea jucătorului cu reflexe mai bune. Și totuși, de ce, vrem nu vrem, ne trezim în teren? Pentru că nu înțelegem că oamenii care iubesc sincer, pe cât sunt de rari, pe atât sunt de prețioși. Pentru că suntem egoiști. Și dacă nu ne iubește cine vrem noi, cum vrem noi, preferăm să credem că nu ne iubește nimeni. Pentru că stăm o viață întreagă așteptând revelații și declarații care să topească toată Islanda, în loc să apreciem iubirea transpusă în fapte. Că-s goale cuvintele dacă nu-s trăite. Și inima rămâne tot Siberie dacă vorbele pornesc din corzile vocale, nu din suflet. Sau dimpotrivă, așteptăm sacrificii de tipul Jack & Rose, Romeo și Julieta. Dar iubire e și să oferi un pahar cu apă rece într-o zi fier...

Trăim viața pe fugă și suntem conștienți de asta. Vrem totul de-a gata și cât mai repede posibil. În lumea în care merele sunt injectate să crească peste noapte și puii îndopați să se umfle în 2 săptămâni cât alții în 10, nici nu e de condamnat. Așa ne-am obișnuit... E adevărat că societatea ne presează și, vrem nu vrem, încercăm să-i îndeplinim cerințele - când nu ne iese, intrăm în depresie -   dar prea des uităm că lucrurile bune se clădesc în timp. Dumnezeu putea să creeze lumea la un pocnet din deget și totuși a ales să o facă în decurs de câteva zile. El care era Dumnezeu nu un simplu muritor! Oare de ce? Poate pentru că toate lucrurile își au vremea lor... Și în nebunia noastră până și rănile vrem să ni le vindecăm instant. Suntem oameni, nu supă la plic!  Avem nevoie de timp! Zile, săptămâni, luni, poate chiar ani... Oricât încercăm noi să luptăm împotriva acestui adevăr, o rană se vindecă abia atunci când încetezi să o mai atingi. Să ai 22 de ani și să ți ...

Azi se împlinesc 8 ani de când a murit bunicul și vremea e în ton cu atmosfera din inima mea. Mohorâtă. Nu pierdusem până atunci nimic drag, în afară de un pisoi pe care mi-l furase cineva, pe la 6 ani, imediat ce mă atașasem de el. Bătrânul mă iubise mult. Și fusese reciproc. Îi duc dorul...  M-am trezit cu sufletul ca plumbul și, privind spre tavan ca într-o oglindă retrovizoare, îmi trec prin fața ochilor tot felul de momente. Ce ți-e și cu viața asta...   
  Dacă aș putea să mă întorc în timp...  La vremea când singura mea problemă era găsirea unui loc bun unde să construiască Kiki un fort, m-aș întoarce cu drag. Azi stăm tot gard în gard, dar pe poteca dintre casele noastre a crescut iarba uitării...  
 Dacă aș putea să mă întorc în timp... La zilele când credeam că dacă muți limbile ceasului dai timpul înapoi, m-aș privi și aș râde din toată inima, așa cum n-am mai făcut-o de mult...  
 Dacă aș putea să mă întorc în timp... La vremea câ...

Obișnuiam să cred că dacă dai tot ce poți, o să fie bine. Adevărul e că poți să faci totul ca la carte și totuși să sfârșești nefericit. În viață vei da mereu de nedreptăți, dar asta nu-i o scuză pentru compromisuri. Nici să te dai bătut. Unii-s făcuți să fie lupi singuratici și asta nu poate fi schimbat. Sunt plimbări pe care trebuie să le faci de unul singur. Iar din plecările unora, înveți mai mult decât din încurajările lor. Obișnuiam să cred că există o soluție pentru toate. Adevărul e că oricât ai încerca în relațiile interumane, nu depinde numai de tine. Timpul nu-i de pierdut încercând să schimbi oameni ce, de fapt, nu vor să fie schimbați. Nu toți îți împărtășesc viziunea și nu toți au curiozitatea de a păși dincolo de ce rezervă o perspectiva obișnuita asupra vieții. Nu este de condamnat, dar nici de ascuns sub preș, faptul că există și oameni care se mulțumesc, pur și simplu, cu puțin. Obișnuiam să cred că suferința trebuie evitată. Că e un lucru rău. Adevărul e că ...

Nu-s nici poet, nici filosof. Și nici rănit pe patul de moarte, să scriu cele mai frumoase scrisori (cum zicea Robertson). Sunt un om simplu, ce a iubit, și caută puterea să o facă în continuare, trăgându-și sufletul din mers. De aceea îmi storc azi inima să iasă din ea cuvintele pe care ne temem, de multe ori, să le rostim... și scriu această ultimă scrisoare. Căci... dacă te iubesc pentru că mă iubești... e asta dragoste... sau troc? Mulțumesc... Celor ce m-ați iubit când meritam cel mai puțin. Fie că ați știut-o sau nu... atunci aveam cea mai mare nevoie. Celor al căror umăr a purtat urma lacrimilor mele. Pentru că voi nu v-ați ferit să vă murdăriți sufletul de suferințele altora. Celor care mi-ați luminat zilele cu optimismul vostru, oricât am insistat eu că viața frumoasă e numai în filme. Probabil (și mai mult ca sigur!) e culoare dincolo de alb-negrul meu. Celor care v-ați rupt din timpul vostru pentru mine, conștientizând, totuși, că acele clipe nu ...

E din nou acea perioadă a anului... Așteptată de multe, detestată de și mai mulți. S-au umplut iar magazinele de inimioare roșii și Facebook-ul de postări ieftine. S-au triplat prețurile trandafirilor, dar tot degeaba când atâtea buchete de flori au pornit în căutarea unei inimi și n-au găsit decât o vază...  Și parcă-ncepe să miroasă a primăvară afară. Păcat că iarna din suflet nu ne-o topește nici căldura verii... *   „Ce-o să faci anul ăsta de 14 februarie?” „O să-mi petrec ziua cu my valentine. ”, ar răspunde unii. (alt termen nenorocit! Un kitsch care încearcă a îmbrăca în cuvinte frumoase interesul, perfidia și profitorismul lumii în care trăim. Că nu mai e iubire fraților, nici măcar în ziua îndrăgostiților! E numai valentinism – relații de sezon, pentru cadouri, excursii și plăceri.) Trădată de oameni, iubirea pleca... încet, dar departe...  „O să reamintesc fiecărui cuplu întâlnit, că într-o zi or să se despartă!”, mi-au zis alții. Ar fi lumea ...

„ Prietenul adevărat iubește oricând și în nenorocire ajunge ca un frate ” (Proverbe 17:17) Sunt oameni cu care obișnuiai să vorbești zi de zi, și cu care acum nu mai vorbești deloc. Oameni pentru care ai plâns, și acum ți-au întors spatele. Sunt oameni în care ai investit, iar răsplata lor a fost să arunce cu pietre. Și oameni în care ai avut cea mai mare încredere și au șters cu sufletul tău de podea. Și nu te-ar fi durut atât, dacă nu ți-ar fi fost prieteni cei ce te-au rănit... Alfred de Vingy zicea că are „prieteni de 3 feluri: prieteni care mă iubesc; prieteni care mă înşeală; prieteni care mă detestă.” Știa și el că-i lumea plină de lupi îmbrăcați în blană de oi, care își dau toată silința să se apropie de tine, numai ca să fie la distanța minimă să te poată înțepa. Ei sunt ca purtătorii de HIV care își bagă acul în venă și după merg la metrou să injecteze oameni nevinovați și să le transmită boala. Vai de cei ce își ascund răutatea sub masca bunelor intenții… Într-o zi...

Nu contează începutul unui lucru, ci sfârşitul acestuia. Nu contează cât de încet mergi, atata vreme cât încă te deplasezi. N-are importanţă de unde ai pornit, ci unde faci tot posibilul să ajungi. N-are treabă trecutul cu viitorul, atâta vreme cât alegem să ne schimbăm prezentul. Cum se spune: cine am fost, cine sunt şi cine voi fi, sunt 3 persoane diferite. Dumnezeu nu dispreţuieşte începuturile slabe. Învingător nu-i unul care n-a cazut niciodată, ci acel ce are puterea să se ridice şi să meargă mai departe. De altfel sunt înfrângeri care te înalţă, şi victorii care te coboară… A te teme să nu greşeşti, chiar şi asta e o greşeală. Înţelepciunea nu se moşteneşte, ci se dobândeşte… O uşă închisă nu-i capăt de ţară. Un eşec nu-i sfârşitul alergării. Greşelile sunt trepte spre succes, căci ele ne arată ce trebuie îmbunătăţit. Fără greşeli nu am putea să ştim la ce mai trebuie să lucrăm, ce mai trebuie şlefuit, finisat... Unii spun că păcatele se plătesc în cer, iar gr...

De data aceasta, poate mai mult ca niciodat ă, scriu cu inima sângerândă și cu duhul mâniat. Deunăzi, am zărit pe una din rețelele de socializare, fix pe o pagină creștină (nu-mi amintesc numele și poate e mai bine așa), o imagine care m-a întristat. Era o fotografie ce înfățișa un preot, o icoană și niște oameni care se închină, iar deasupra, scris cu galben era versetul din Exod, ce face referire la chipul cioplit, urmat de o afirmație ostentativă scrisă cu litere mari „CARE DIN ACESTE CUVINTE NU LE ÎNȚELEGEȚI?”. M-a lovit și mai tare când am citit descrierea pozei, care suna cam așa: „să nu se supere frații ortodocși, dar acesta este adevărul”, urmată de multe comentarii ce susțineau aceeași opinie. Nimeni nu s-a împotrivit. Este adevărat, în Biblie scrie să nu-ți faci chip cioplit. Dar același Dumnezeu a spus, SĂ ÎȚI IUBEȘTI APROAPELE CA PE TINE ÎNSUȚI. Poate că în privința asta ne place să ne rezumăm doar la teorie… Problema noastră, a creștinilor, nu-i doar că luăm din...

Se spune că Ziua Femeii a fost, la început, stabilită pentru ziua de 6 martie, dar cum femeilor le-a luat 2 zile să se (pre)gătească, au mutat-o pe 8. Treaba e că şi bărbaţilor le-a fost alocată o zi, numai că ei, ca de obicei, au uitat data. „ Femeile sunt dădacele noastre în copilărie, tovarăşele noastre în vremea maturităţii, sprijinul nostru la bătrâneţe, consolarea noastră în nenorociri şi victimele noastre în toate timpurile” – Sabatier. Să fii mamă e o mare responsabilitate. Trebuie să te îngrijeşti de familie 24 /24, 7 zile din 7. Fără concediu (nici măcar medical). Când e copilu’ internat în spital, mama stă cu el. Când are copilu serbare, mama tre să meargă. Când e ziua lui, mama tre să aranjeze petrecerea de la cap la coadă. Când îşi rupe ciorapii, mama îi coase. Când se loveşte, în braţele mamei aleargă plângând. Când fumează prima oară, în ochii mamei evită să privească atunci când se întoarce acasă. Iar mama, face tot ce face, pe gratis. Din dragoste. Şi când aj...

Le găsim povestea pe paginile Sfintei Scripturi, dar sunt tipologii umane întâlnite și în ziua de azi, atât în societate, cât și în biserică. Intrăm în contact cu acest gen de persoane în mod frecvent, însă rareori învățăm din greșelile lor. Cain, Iona și fratele fiului risipitor sunt veritabile exemple de AȘA NU. Cain Cain era invidios pe Abel, că-i ieșeau toate bine. Predica, era lider de tineret, mergea în misiune, cânta în biserică, dădea îndemn la rugăciunea pentru bolnavi, facea școală dumnicală cu copiii și strângea până și colecta. Era multifuncțional. Și mai presus de toate, era plăcut în ochii lui Dumnezeu. Iar lui… lui nu-i ieșea nimic. Oricât încerca. Așa că sâmburele invidiei a încolțit în mintea lui ideea să-și ucidă fratele. De ce? Pentru că așa sunt oamenii, când nu ajung la nivelul tău, încearcă să te coboare pe tine la al lor.  Odată ideea gândită, prinse contur (și așa se născu replica din filmele western ”nu e loc pentru amândoi aici!”). Visând să răm...

Când s-a născut El, a împărțit istoria lumii în două. A separat lumina de întuneric, păcatul de neprihănire. Ne-a învățat smerenia, iubirea, dăruirea... N-a cerut palate, așternuturi de mătase, scutece de cea mai bună calitate. Dragostea se mulțumește și cu puțin. Pentru că dragostea suferă totul. Și frigul, și respingerea și ura… Dar ce-ar fi fost ca păstorii, or magii, să găsească o iesle goala? Ce-ar fi fost ca El să nu se fi născut? Ar fi plecat acasă toți, exact așa cum au venit. Ba chiar dezamăgiți. N-ar mai fi dus nimeni vestea bună mai departe, n-ar mai fi existat creștini, nici oameni noi. Cu ieslea goala, n-ar fi existat mântuire. Nici speranță. Ar fi fost o lume plină de venin. Pentru că fără jertfa de la Golgota, oamenii n-ar fi avut motiv să se schimbe în bine. Fără sacrificiul suprem, oamenii n-ar fi știut să se sacrifice la rândul lor. O iesle goală înseamnă o lume cufundată în întuneric. O lume fără nici un Dumnezeu. O lume rece, indiferentă, plină de oameni ...

S-au luptat atâția pentru țara asta... Au vrut-o mulți. Au apărat-o și mai mulți. Unii s-au contopit cu glia strămoșească zâmbind, știind că au luptat pentru ea până la ultima suflare. Au murit alții înainte să-și împlinească visul, înainte s-o vadă întregită. Și-au dat strămoșii noștri viața pentru ea… ca noi să fim azi liberi. Stăpâni în țara noastră, vorbind graiul nostru, iubind în felul nostru, având credința proprie, nu pe a altora. Ne-am apărat țara de „ păgâni”, de turci, de ruși, de toți invadatorii. Dar n-am știut să o apărăm de cel mai mare dușman… N-am știut s-o apărăm de noi înșine… N-am știut s-o apărăm de avort. Iar azi plătim prețul. Și îl vor plăti și cei ce vor rămâne în urma noastră… Se închid 3 școli pe zi, din lipsă de prunci. Strânși la grămadă, din mai multe sate, ca să se încropească clase, sunt discriminați și marginalizați. Și așa se învață românul cu suferința, încă de mic… Iar cornu’ și laptele nu vor sătura nicicând o inimă rănită. N-am știut...

Unii dintre voi ne spuneţi adolescenţi teribilişti. Alţii tineret. Unii credeţi că nu mai avem nici o şansă de reabilitare, alţii continuaţi să speraţi la un viitor mai bun. Da, generaţia noastră n-a prins războiul, nu ştim să ţinem arma în mână. Nici un glonț nu ne-a străpuns pe front, dar asta nu înseamnă că nu suntem răniţi. Noaptea, când nu-i vede nimeni, mulţi plâng înfundat şi muşcă din pernă regretând deciziile luate, urmând ca a doua zi să afişeze din nou acel zâmbet mai fals ca produsele chinezeşti. Majoritatea, dacă nu toţi, considerăm că a-ţi expune sentimentele în public e dovadă de slabiciune. Or noi trebuie să fim puternici (sau măcar să dăm impresia asta). Nu? Suntem greu de înţeles, mai ales când refuzăm să comunicăm. Dar şi tăcerea-i un răspuns… Câteodată prea dur şi brutal ca să fie luat în considerare. Avem nevoie de înţelegere. Toţi oamenii cărora li se dă o şansă la viaţă (mai exact cei care scapă de blestematul avort), toţi părinţii, toţi oamenii mai î...

Boli vechi, oameni noi. Descurajarea atacă din nou făcând victime chiar şi dintre cei mai puternici soldaţi. Nu ţine cont de vârstă, poziţie socială, nume sau naţionalitate. Spinii descurajării sunt gata să înăbuşe orice sămânţă de speranţă ascunsă prin vreun colţ de inimă. Acesta e cimitirul mizeriei umane – locul unde toate visele mor. Cineva spunea că până şi cel mai desăvârşit artist poate fi descurajat de critica sau de indiferenţa celei mai desăvârşite nulităţi. Pentru că aşa suntem noi oamenii – sensibili... Chiar dacă încercăm să ascundem asta… Ne descurajează oamenii. Ne descurajează eşecul. Ne descurajăm singuri. Spunem o vorbă, poate chiar în glumă, fară să realizăm că poate răni omul de lângă noi. Uneori descurajăm voit, de teamă ca muritorul căruia ne adresăm să nu ajungă pe scara vieţii cu o treaptă mai sus decât noi. Descurajăm câteodată pentru simplul fapt că viziunea noastră nu coincide cu a celuilalt, că ţintim prea jos şi credem prea mult în imposibil. D...